ARHIMANDRITUL LAZĂR URSU
Mănăstirea Neamţ
(secolul al XVIII-lea)

Acest cuvios părinte era originar din Bistriţa-Năsăud. Închinându-şi viaţa lui Hristos din tinereţile sale, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ la începutul secolului al XVIII-lea, unde se nevoiau numeroşi monahi din Transilvania. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, precum şi cunoştinţa cărţii de la duhovnicii marii lavre. Apoi, călugărindu-se, s-a învrednicit de darul preoţiei, ajungând ales povăţuitor de suflete. Arhimandritul Lazăr Ursu a fost cel dintâi părinte duhovnicesc al mitropolitului Iacob Stamati. El l-a adus de mic la mănăstire, l-a deprins frica de Dumnezeu şi l-a dat la învăţătura cărţii.

Fiind înţelept şi râvnitor la cele dumnezeieşti, duhovnicul Lazăr a fost ales stareţ al Mănăstirii Neamţ în anul 1742. Timp de trei ani, cât a fost întâistătător al obştii, arhimandritul Lazăr a înnoit aşezământul mănăstirii, a mărit numărul călugărilor, a reorganizat şcoala monahală din lavră, obligând pe toţi fraţii să fie cunoscători de carte, şi a rânduit duhovnici din cei mai iscusiţi. Spovedania soborului şi Sfânta Împărtăşanie se făceau săptămânal. La şcoală se învăţau scrisul, cititul, ceaslovul, tipicul, apoi religia (cunoştinţe de Vechiul şi Noul Testament) şi muzica psaltică. Se mai predau încă limbile greacă şi slavonă şi caligrafia.

Retrăgându-se din egumenie, arhimandritul Lazăr a fost încă 20 de ani eclesiarh şi duhovnic al mănăstirii, crescând şi formând mulţi fii duhovniceşti. A ocrotit, de asemenea, sihăstria Pocrovului şi pe sihaştrii ce se nevoiau în Muntele Chiriacu, al căror duhovnic era. Pentru o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Lazăr a fost propus, în anul 1750, candidat la scaunul episcopal de Rădăuţi. El însă, smerindu-se, s-a socotit nevrednic de o cinste ca aceasta, rămânând toată viaţa în mijlocul fiilor săi duhovniceşti.

Aşa ostenindu-se arhimandritul Lazăr mai mult de 50 de ani, s-a mutat la odihna cea de sus în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.