CUVIOSUL ZOSIMA PUSTNICUL
Schitul Pocrov-Neamţ
(secolele XVIII-XIX)

Schimonahul Zosima era cu metania din Mănăstirea Neamţ. Aici s-a nevoit până spre sfârşitul secolului XVIII, deprinzând meşteşugul vieţii duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări. Apoi, primind marele chip îngeresc şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei cântări, a avut multă vreme ascultarea de protopsalt.

Mai târziu, auzind de pustnicii din munţii Pocrovului şi de rânduiala ascetică a acestei sihăstrii, schimonahul Zosima se retrage la Schitul Pocrov. Aici, după tradiţia locului, devine pustnic în Muntele Chiriacu din apropiere, unde se nevoiau mulţi sihaştri renumiţi. Fiecare se ostenea în chilia sa toată săptămâna. Iar Duminica se adunau cu toţii la Sfânta Liturghie în schit, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, apoi pleca fiecare la ale sale.

Astfel a sihăstrit Cuviosul Zosima mulţi ani în pădurile Pocrovului, în post, în priveghere şi în neadormită cântare şi rugăciune. Îndeletnicirea sa era scrierea de manuscrise. Bătrânul copia cuvintele Sfinţilor Părinţi şi diverse cântări bisericeşti, pe care apoi le dona la schituri şi la sihaştri. Avea încă darul de a compune stihuri duhovniceşti, pe care le cânta singur în liniştea chiliei sale.

În anul 1821 au venit încercări grele peste mănăstiri şi peste Ţara Moldovei, care au tulburat mult sufletul Cuviosului Zosima. Iată ce scrie el despre ele în însemnările sale:

„Împlinindu-se anul de la Hristos 1821, şezând eu, monahul Zosima, la obişnuita mea linişte în pustiul Pocrovului a Sfintei Mănăstiri Neamţului şi ieşind după obiceiul meu la Sfânta Liturghie, şi după ce m-am întâmpinat cu părinţii schitului au început a mă întreba:
- Ştii, frate, ce s-a întâmplat în săptămâna aceasta în Moldova?
- Ba nu, am răspuns. Ce să ştiu eu?

Atunci, părinţii mi-au povestit pe rând tulburările ce s-au pornit peste Ţara Românească şi Moldova, cum şi primejdia ce ameninţa Sfintele Mănăstiri".

Într-adevăr, din cauza răscoalei eteriste, Mănăstirea Neamţ a rămas pustie un an de zile, iar călugării s-au risipit prin schituri şi păduri. Asemenea au pătimit şi Mănăstirile Agapia, Văratec, Bistriţa şi Sihăstria. Toate au fost jefuite şi unele incendiate de turci. Însă, cel mai mult a fost distrusă Mănăstirea Secu.

Auzind că aici se dau lupte grele şi că mănăstirea este asediată de turci, Cuviosul Zosima, îndemnat de Duhul Sfânt, a venit noaptea în preajma mănăstirii să dea o mână de ajutor sărmanilor călugări închişi între ziduri şi ameninţaţi cu moartea. De asemenea, prin codri şi munţi rătăceau sute de călugări şi mii de ţărani fără hrană şi adăpost, izgoniţi din sălaşurile lor.

Privind bătrânul de pe culmea dealului, plângea de jalea sfintei mănăstiri. Apoi, aflând că tezaurul, icoanele cele de mult preţ şi sfintele vase ale Mănăstirilor Secu şi Agapia sunt tăinuite sub zidurile ei, s-a furişat noaptea, a spart zidul, a scos odoarele şi le-a ascuns în Muntele Vasanu, unde au stat îngropate timp de un an şi jumătate. După ce s-a liniştit răscoala şi călugării s-au întors la ale lor, Cuviosul Zosima a adus tezaurul din nou la mănăstire.

Astfel a salvat pustnicul Zosima de la foc şi jaf icoanele şi odoarele Mănăstirilor Secu şi Agapia. Apoi, întorcându-se la chilia sa în pădurile Pocrovului, a scris toate acestea, spre ştiinţă celor ce vor urma.

Cuviosul Zosima a mai alcătuit şi câteva „Plângeri" frumos versificate, adresate mănăstirilor jefuite şi profanate, care apoi se cântau de călugări şi mireni. Astfel, a scris Plângerea Mănăstirii Văratec, Plângerea Mănăstirii Secu, Plângerea Mănăstirii Agapia, Plângerea Mănăstirii Slatina, Plângerea Mănăstirii laşului şi altele.

Aşa s-a nevoit Cuviosul Zosima în pădurile Pocrovului până la adânci bătrâneţi. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a coborât în schit şi s-a mutat cu pace către Domnul.