Spunea mitropolitul Veniamin şi acestea:
- Omul, fiind înzestrat de Dumnezeu cu talentul de fiinţă cuvântătoare, cu minte primitoare de ştiinţă şi neîndeletnicindu-se în învăţătura nici unui fel de ştiinţă sau meşteşug, nu se poate socoti vrednic de altă numire, decât de slugă vicleană şi leneşă. Nici de altă răsplătire vrednic, decât a se arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este veşnică plângere şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

Iar pentru părinţii care nu-şi dau copiii la învăţătură, zicea:
- Ucigaşi de fii, cu adevărat, se pot socoti părinţii cei ce nu se îngrijesc să dea nici un fel de învăţătură fiilor lor. Ba încă şi mai răi decât aceia, după cum adevereşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Că ucigaşii de fii numai trupul îl despart de suflet, iar cei ce nu dau bună creştere şi învăţătură fiilor lor, şi pe trup îl despart de suflet, şi pe suflet de Dumnezeu". Vai, deci, şi amar vouă, părinţilor, în lumea aceasta, dar mai vai şi mai amar în ceea ce va să fie!

Fiecare ştiinţă sau meşteşug se câştigă prin teorie şi praxis (practică). Aceasta întocmai urmează şi la învăţătura creştinească. Ca să fie cineva desăvârşit creştin trebuie mai întâi să aibă teoria credinţei, adică să ştie dumnezeiasca Scriptură şi învăţătură. Apoi să aibă praxis, adică să aibă faptele credinţei, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 20).

Adăuga apoi şi aceste cuvinte:
- Biserica, în veacurile de mai înainte, atât se îngrijea pentru învăţătura credinţei, încât, de la treapta arhiereilor, tot clerul, până şi anagnoştii, se însărcinau să catehizeze poporul. Aveau încă şi diaconiţe rânduite pentru catehizarea femeilor. La început şi slujba Liturghiei se săvârşea după ce se propovăduia îndelung poporului învăţătura credinţei.

În zilele de acum, continua mitropolitul Veniamin, împuţinându-se învăţătura credinţei, prea lesne a putut să se împuţineze şi credinţa. Deci, împuţinându-se credinţa, neapărat s-au împuţinat şi semnele ei, încât mărturiile Sfintelor Scripturi pentru semnele şi minunile ce se făceau mai înainte, ca nişte basme se par astăzi celor ce umblă întru întunericul neştiinţei şi a necunoştinţei dumnezeieştilor Scripturi. Iar cele puţine şi foarte rare minuni, care încă urmează acum, le socotesc ca de la întâmplare.

Apoi se întrebă cu amărăciune venerabilul mitropolit:
- Cine în ziua de astăzi se îndeletniceşte cu citirea Sfintelor Scripturi, ca să poată cunoaşte ce este Dumnezeu, ce este lumea şi ce este omul? Care părinte se sârguieşte a întemeia în inima fiilor săi cunoştinţa de Dumnezeu, învăţătura dogmelor credinţei şi poruncile Legii?
Cu adevărat foarte puţini sunt unii ca aceştia şi, adevărul grăind, mai tot tineretul veacului acestuia, lipsit de toată ştiinţa creştineştilor învăţături, s-a abătut la netrebnice îndeletniciri, la basme şi la tot felul de zădărnicii, din care izvorăsc toată călcarea de lege şi nebăgarea de seamă a poruncilor. Nişte îndeletniciri ca acestea prea lesne au putut răsturna, în multe părţi ale Europei, turnul credinţei, a cărui temelie n-a fost aşezată pe fundamentul dogmelor ortodoxe.

Dar şi ortodocşilor, adăugă mitropolitul, nu puţină rătăcire pricinuiesc. Că prin acestea, mândrindu-se fiecare a se socoti pe sine filosof şi învăţat, nu îngăduie mai mult a fi povăţuit de frâul credinţei, pentru că îl opreşte de a-şi săvârşi voile inimii sale. Ci îşi năluceşte lui singur de la sine dreptăţi şi legi.

Zis-a iarăşi bunul păstor:
- Socotind eu nevrednicul că, luând pe umeri sarcina arhipăstoriei ţării acesteia, de nu mă voi sârgui a îndepărta pe cuvântătoarea mea „turmă" de la nişte căderi ca acestea, mai înfricoşat mă va mustra Dreptul Judecător pentru aceasta, decât pentru înseşi păcatele mele, m-am sârguit, şi prin îndemnare, dar şi prin însăşi a mea osteneală şi cheltuială, de am tălmăcit şi am tipărit cărţi cu tot felul de învăţături povăţuitoare la adevărata cunoştinţă şi dătătoare de mult folos sufletesc.

Iar pentru folosul cărţilor, zicea marele ierarh:
- Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire.

Apoi îndemna pe cititori, zicând:
- Fiţi, iubiţilor, cu luare-aminte la citirea acestei cărţi24, ca nu toată trecând-o cu ochii, în minte să nu rămână nimic sau foarte puţin din cele ce aţi citit. Pe această carte de mare folos pricinuitoare v-o pun astăzi înainte, iubiţilor patrioţi, şi vă rog să o primiţi ca pe o împlinire a unora din datoriile mele către cuvântătoarea mea turmă.

Iar despre felul cum trebuie,să se citească sfintele cărţi, astfel învăţa:
- Mintea este întocmai ca şi stomacul. Şi după cum multa mâncare aduce nemistuire, iar după o vreme ajunge stomacul să nu poată mistui nimic, asemenea este şi mintea. Când cineva o încarcă cu multă citire, îndată ce a închis cartea, a uitat tot ce a citit. Iar după o vreme ajunge mintea cu totul nelucrătoare şi uită şi cele ce a ştiut mai înainte.
Aşadar, cel ce voieşte a se folosi din citire trebuie neapărat să urmeze dieta aceasta. Adică, după ce va citi în linişte, cu bună luare-aminte, o încheiere a unei pricini, să închidă cartea şi să se întrebe pe sine ce a citit. Şi toate acelea repetându-le în gândul său, să urmeze iarăşi înainte, cât va socoti că îi poate mistui mintea. În acest chip se foloseşte cu adevărat, că, toate aşternându-se cu bună rânduială în mintea sa, oricând poate împărtăşi şi pe alţii din cunoştinţele sale. Apoi şi mintea sa se face bine lucrătoare, ţinând în bună stare pe toate câte a auzit sau a citit.

Zicea mitropolitul Veniamin către păstorii săi:
- Fiilor, rugaţi-vă şi pentru mine, ca cel ce totdeauna mai mult cinstesc folosul de obşte decât răsuflarea ce-mi ţine viaţa. Că pe toate puterile trupeşti şi duhovniceşti în armonie, ca pe nişte strune, le am întinse, pe care oricând le vor mişca degetele obştii sunt gata a face sunetul glasului ce este plăcut dragostei tuturor.

Altădată iarăşi îi îndemna:
- Primiţi cu dragoste osârdia mea, iubiţilor, dimpreună cu citirea acestei cărticele, care la vedere deşi se arată mică, dar luând aminte înţelegerile noimelor ei cele înalte, dimpreună urmaţi şi pocăinţei celui smerit, care cu toată inima se pocăieşte şi cu amar plânge şi se căieşte de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.

Zicea iarăşi:
- Bateţi neîncetat la uşa milostivirii lui Dumnezeu, până ce vă va milui şi se va închipui Hristos cu sfintele Lui patimi în inimile voastre. Nu pierdeţi vremea în zadar, pe care Dumnezeu v-o dă spre pocăinţă, aşteptând întoarcerea voastră. Pentru ca nu cumva, după cea prea multă şi îndelungă răbdare a Lui, să sosească şi judecata, şi nu va fi atunci Cel ce izbăveşte.

Apoi adăuga şi aceasta:
- Lepădaţi tot vicleşugul, pizma şi răutatea din inimile voastre şi toată necurăţia, zavistia şi hula din sufletele voastre şi vă va primi Dumnezeu întru pocăinţă. Fiţi blânzi, cucernici, cu evlavie către cele sfinte, iubitori de Dumnezeu, iubitori de fraţi şi veţi petrece întru această viaţă zile fericite, iar la sfârşitul vieţii voastre veţi merge acolo cu bune nădejdi de mântuire. Iubiţilor, fiţi osârduitori spre toată fapta bună întru această puţină viaţă şi pentru mine vă rugaţi, că sunt al dragostei voastre de amândouă fericirile rugător.

Zicea şi acestea:
- Sfinţitele Scripturi să nu vă rămână a le citi totdeauna. Ci, mai ales să vă îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul folositor. Mai mult, pe fii şi pe toată tinerimea să-i povăţuiţi spre toată fapta bună, spre toate învăţăturile cele sănătoase, de Dumnezeu plăcute şi folositoare, după datoria pe care o aveţi, că pentru aceşti tineri aveţi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu.

Apoi adaug, zicând:
- Staţi întru toată fapta bună şi fiţi aşteptând cu bună nădejde ziua venirii lui Hristos la judecată. Că va veni, având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, precum Însuşi făgăduieşte.

Despre săvârşirea slujbelor în limba românească zicea:
- Să vă miraţi de negrăita înţelepciune a Ziditorului întregii făpturi, cum din nimic pe toate le-a adus întru a fi. Precum şi pe a noastră limbă, atât de împresurată de multe altele, a ridicat-o la atâta înălţime şi vrednicie, încât să binevoiască a ne învrednici să-i aducem printr-însa doxologii, cereri şi mulţumiri, închinându-ne Sfintei Treimi întru o fiinţă, Părintelui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În prefaţa „Penticostarului" spunea mitropolitul Veniamin aceste cuvinte pline de bucurie duhovnicească:
- O, carte aurită! Tu, ivindu-te, risipeşti toată întristarea sufletelor şi Biserica lui Dumnezeu se umple de lumină şi de strălucire. Tu, arătându-te, izgoneşti toată posomorârea feţelor ce se pricinuieşte din întristarea inimilor celor apăsate de lacrimi şi de amărăciune. Tu pe toţi credincioşii îi chemi, ca de obşte să se veselească. Tu, de obşte, tuturor le dai bune nădejdi de mântuire. Tu chemi şi pe drepţi şi pe păcătoşi şi pe cei ce s-au înfrânat şi au postit şi pe cei ce s-au lenevit şi nu au postit, ca toţi împreună să se bucure şi să se veselească.

Spunea păstorul cel bun şi aceste îndemnuri părinteşti:
- Veniţi să ne bucurăm de Domnul, Care ne ţine şi ne hrăneşte şi ne dă toate bunătăţile şi rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre, şi ca un bun şi iubitor de oameni nu ne pedepseşte. Ci, totdeauna îndelung rabdă, aşteptând pocăinţa să ne ierte, să ne îmbrăţişeze şi să ne facă părtaşi nu numai Învierii, ci şi Împărăţiei Sale.

Zicea iarăşi:
- Să nu ne lenevim, trecându-ne vremea în zadar, pe care Dumnezeu ne-o dă spre pocăinţă. Ci în tot minutul să fim cu grijă că vine, vine ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, când fiecare va primi plata sa precum a lucrat în viaţă.

Ceaslovul, zicea mitropolitul Veniamin, este cartea rugăciunilor celor mai trebuincioase, care hrănesc sufletul cu cele mai mângâietoare şi pline de umilinţă sfinte rugăciuni, cu care sufletele cele evlavioase, încet aprinzându-se către Dumnezeu, strigă cu Proorocul: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne!

În prefaţa Hronografului zicea iarăşi bunul păstor al Moldovei:
- Având eu sarcina arhipăstoriei şi a purtării de grijă pentru păşunea oilor celor cuvântătoare, am pus tot felul de silinţă, şi însumi, şi prin alţii, a se tălmăci cuvântul lui Dumnezeu din felurite limbi şi cărţi îmbrăţişate de maica noastră, dreptmăritoarea Biserică a Răsăritului, spre folosul şi mântuirea binecredinciosului popor al neamului românesc.

Zicea iarăşi:
- De două ajutoare morale mai întâi avem trebuinţă, spre a putea ajunge către mântuire. Adică de cunoştinţă şi de credinţă. Şi precum credinţa învie prin fapte bune, căci altfel este moartă, de asemenea, cunoştinţa, care naşte pe credinţă, se capătă şi se desăvârşeşte prin învăţătura dumnezeieştilor Scripturi. Pentru aceasta şi Mântuitorul, trimiţând pe apostolii Săi în lume, le-a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile, predicându-le Evanghelia Mea şi apoi îi botezaţi (Marcu 16, 15).

În prefaţa „Istoriei bisericeşti", zicea marele ierarh:
- Numai Biserica a putut face din fiare fii ai lui Israel, popor ales şi bineplăcut, sârguincios lucrător al pământului, supus credincios domnitorului, părinte duios al familiei, mădular râvnitor al statului şi, cu un cuvânt, cetăţean folositor al societăţii.

Apoi continua, zicând:
- Citind Istoria bisericească, va vedea fiecare că azilul ştiinţelor şi al literaturii în timpul prigonirilor barbare a fost Biserica. Şi, ca să zic aşa, lumina înţelepciunii s-a păstrat cu sfinţenie în focul tainelor altarului. Iar păzitorii preţiosului depozit al culturii au fost clericii, învăţătorii fireşti ai moralei.

Zicea iarăşi:
- Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, al patriei şi al omenirii, nu va pieri cetatea noastră.

Altădată zicea cu durere mitropolitul Veniamin: 
- De vom alerga cu Ieremia pe căile Ierusalimului căutând, nu vom afla pe acela care să facă judecată şi să cerce credinţa. Pentru că, de la cel mai mic până la cel mare, toţi au făcut fărădelegi; de la preot şi până la profetul mincinos, care voieşte a vindeca sfărâmarea poporului cu graiuri mincinoase, zicând: Pace! când pacea îi lipseşte cu totul, chiar din inima lui. Ce vom zice pentru astfel de paravaţi (trădători) ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, care au părăsit izvorul apei celei vii şi şi-au săpat lor fântâni necurate, ce se surpă şi nu ţin?
- Fiii veacului acestuia, temându-se de moarte, doresc viaţa, ca să îmbrăţişeze lumea pierzării şi să înoate în oceanul patimilor lor. Dar cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi - zice Ieremia Proorocul - ca să plâng poporul acesta şi pe cei răniţi ai săi, ziua şi noaptea? (Ier. 1, 16).

Spunea marele ierarh şi acestea:
- Numai un trai ce ar urmări scopuri creştineşti, folositoare lumii, se poate numi viaţă. Altfel trupul nostru, în care sta îngrămădită spuza patimilor, nu poate fi pentru om decât o închisoare în al cărei întuneric stau harurile lui cele dumnezeieşti.

Zise iarăşi mitropolitul Veniamin:
- Iubiţii mei fii şi fraţi! Dacă adevărata glorie, adevărata mărire stă numai în virtute, apoi pentru a fi bărbaţi mari şi pentru a împăraţi peste lume şi peste eonii (mai marii) ei, nu avem trebuinţă de tronuri, nu avem nevoie de diademe, nu avem lipsă de sceptre, fără numai a lucra în via Domnului bunătatea şi a face dreptate. Apoi, uniţi prin dragostea evanghelică, să umblăm într-un gând în casa lui Dumnezeu, cugetând ziua şi noaptea la Legea Domnului.

Apoi continua, zicând:
- În Legea Domnului să punem voia noastră, ca, aşa în nevoie, să putem zice cu Iezechiel: Adu-ţi aminte de noi, o, Dumnezeule, că am umblat înaintea Ta întru adevăr şi cu inima binevoitoare am făcut cele bune întru ochii Tăi (Plângeri 5,1). Iată mijlocul prin care să putem vieţui, nu îndelung, dar cu nemurire, ori în ce poziţie şi stare ne-am afla.

Zicea iarăşi:
- Nimic nu este, iubiţilor, mai mare, mai puternic, mai strălucit, mai folositor sub soare şi totodată mai uşor de dobândit decât bunurile virtuţii. Prin virtute şi prin credinţă, nu prin arme şi putere lumească, sfinţii toţi au biruit cumplitele împărăţii ale întunericului şi au întemeiat împărăţia Evangheliei.

După cincizeci de ani de jertfă, de osteneală şi de rodnică slujire arhierească în Biserica lui Hristos (1792-1842), mitropolitul Veniamin Costachi s-a retras la Mănăstirea Slatina, unde a mai trăit încă patru ani ca simplu monah, traducând în continuare cărţi folositoare de suflet din limba greacă veche, pentru luminarea poporului nostru ortodox.

Mişcat de harul Duhului Sfânt, „smeritul părinte duhovnicesc al Moldovei", înainte de obştescul său sfârşit, îşi împarte prin testament toată agoniseala sa la mănăstire şi la săraci, adresând tuturor cele mai de pe urmă cuvinte de obştească iertare şi binecuvântare:
- Las, iert şi binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe toţi fraţii mei creştini şi pe înşişi cei ce mă urăsc şi pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce au întins curse în calea mea şi chiar pe cei ce mi-au făcut vreun rău văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acelora, ci cu îndurarea Sa să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu.

Iar pentru înmormântarea sa, marele ierarh Veniamin Costachi scrie în acelaşi testament:
- Însărcinez pe fiul meu Meletie ca, pentru dragostea Domnului, înmormântarea să mi se facă după povăţuirea ce i-am dat, numai cu părinţii din mănăstire, din afară de sfânta biserică, fără arhierei, simplu şi fără zadarnice pompe şi cheltuieli....