MONAHIA MATRONA DOMNARU
Mănăstirea Horezu
(1852-1935)

Era fiica unui mocan din părţile Sibiului. Tatăl său s-a făcut mai târziu călugăr în Muntele Athos, cu numele de Nicodim, iar copila a fost crescută la Mănăstirea Sărăcineşti-Vâlcea de la vârsta de 5 ani.

În anul 1868 a fost călugărită şi trimisă de ascultare la Mănăstirea Horezu. Acolo şi-a continuat nevoinţa maica Matrona, în rugăciune şi smerenie, până în anul 1922, când a fost aleasă stareţă. Ea a povăţuit obştea mănăstirii timp de patru ani de zile, făcându-se tuturor exemplu de bunătate duhovnicească.

În anul 1926 s-a îmbolnăvit greu. Deci, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului, a fost vindecată în chip minunat şi a mai trăit încă nouă ani. Spuneau maicile că era nelipsită ziua şi noaptea de la biserică. Cu chipul senin, cu rugăciunea pe buze şi cu toiagul în mână, mergea cea dintâi la slujbă şi se întorcea cea mai de pe urmă.

În vara anului 1935, simţindu-şi aproape sfârşitul, şi-a chemat ucenicele şi le-a spus:

- Maică Olimpiada şi maică Gherasima, peste trei zile eu plec din această lume. Mă cheamă Domnul şi Maica Domnului. Vă rog să trăiţi în iubire, în smerenie şi în ascultare. Niciodată să nu lipsiţi de la biserică. Să nu adunaţi avere pe pământ, nici bani, nici haine, că acestea ne despart de dragostea lui Hristos. Rămâneţi în mănăstire până la moarte, oricâte ispite veţi avea. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru mănăstire şi pentru sfinţiile voastre.

A doua zi s-a deşteptat de dimineaţă, s-a îmbrăcat în hainele de călugărie şi a zis ucenicei:

- Citeşte-mi acatistul Bunei-Vestiri. La sfârşit, maica Matrona a rostit aceste cuvinte de laudă în cinstea Maicii Domnului:

- Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară! În clipa aceea şi-a dat duhul.