PUSTNICUL SFÂNT
de la Peştera Mică a Ialomicioarei
(secolul XIX)

(Numele lui s-a uitat o dată cu pierderea arhivei schitului)

La începutul secolului XIX se nevoia în Schitul Peştera Ialomicioarei un călugăr smerit şi foarte iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind să se roage în pustie, a plecat din schit şi şi-a găsit sălaş o peşteră nebăgată în seamă, în desişul codrilor, numită până astăzi „Peştera Mică". Pustnicul nu ştia că acolo îşi avea adăpost un urs. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-au împrietenit unul cu altul, încât noaptea locuiau împreună în aceeaşi peşteră, iar ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu.

Acolo s-a nevoit mulţi ani pustnicul în post, în rugăciune şi în alte neştiute osteneli. În tradiţia locului se spune că pustnicul nu primea nici un fel de mâncare de la nimeni, ci singur şi-o agonisea din pădure. Numai ursul, ca ucenic credincios, îi aducea vara în peşteră rugi de zmeură şi mure.

Se mai spune din bătrâni că, odată, doi vânători au pândit ursul în zmeuriş ca să-l împuşte. Apoi s-au luat după el până s-a ascuns în peşteră. Şi cum pândeau ei în apropiere, a ieşit pustnicul afară şi le-a zis:
- Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?
- Să ne iertaţi, părinte, suntem vânători. Urmărim un urs. Parcă s-a ascuns aici în peşteră.
- Dar v-a făcut vreun rău? Lăsaţi ursul în pace! Veţi găsi în pădure alte animale!
- Iartă-ne, părinte - au zis vânătorii - şi te roagă pentru noi!
- Dumnezeu să vă binecuvinteze, fraţilor. Mergeţi în pace.
- Părinte, avem ceva de mâncare la noi, am vrea s-o lăsăm sfinţiei tale. Vrei s-o primeşti?
- Lăsaţi-o acolo, pe piatră.
La urmă iarăşi l-au întrebat pe pustnic:
- Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?
- Cum vă este voia, fraţilor.

După câteva săptămâni au urcat din nou vânătorii pe Valea Ialomicioarei să ducă de mâncare cuviosului. Când au ajuns la gura peşterii, au văzut un lucru înfricoşat. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alături, pe piatră, mâncarea lăsată mai înainte de ei era neatinsă.

Din ziua aceea, nimeni nu ştie unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat şi care îi era numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un mic izvor de apă, ce curge în fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi, credincioşii intră în „Peştera Mică", se roagă şi iau apă din „Izvorul Pustnicului". Însă, oricâtă apă ar lua, izvorul nu se împuţinează niciodată.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor noştri!