Povestea lui Hristoforus

Povestea arată că: nimic nu este ceea ce pare, speranţa moare ultima, strădania este totdeauna răsplătită, există iubire adevărată.

A fost odată un om numit Hristoforus. Omul acesta era foarte bătrân. Încă din copilărie nutrea o dorinţă arzătoare să-l întâlnească pe Dumnezeu şi iată, că într-o seară Dumnezeu i-a spus:

- Hristofor, te aştept mâine înainte de asfinţit de cealaltă parte a văii, pe culmea muntelui.

Omul nostru a pornit la drum cu noaptea în cap, ca să ajungă la timp, la întâlnire. A străbătut pădurea de brazi, cea de arţari, cea de stejari falnici. Soarele se ridica de amiază, când Hristofor a ajuns în fundul văii. Acolo a văzut un căruţaş, care asuda şi gâfâia, tot îndemnându-şi caii şi împingând căruţa. L-a strigat pe Hristoforus:

- Hei, om bun, dă-mi rogu-te o mână de ajutor, nu pot să-mi scot căruţa din râu...

După multe ore, au reuşit s-o urneacă. Lui Hristoforus nu-i mai rămăsese decât un ceas, ca să ajungă la întâlnire. A luat-o la fugă şi a fugit, cât îl ţineau picioarele, urcând muntele. Când, la capătul puterilor, a ajuns pe culme, soarele asfinţise de mai bine de zece minute... Hristoforus a căzut în genunchi şi a început să plângă amar:" Aşadar, n-avea să-L mai vadă, pe Dumnezeu înaite de moarte." 

Trist şi abătut a făcut cale întoarsă. Ajungănd la râul, unde îl ajutase pe căruţaş, iată, că-l cheamă un copil.

- Hei, om bun, vrei să mă iei pe umăr şi să mă treci apa? Sunt mic şi nu ştiu să înot. M-aş putea îneca, dacă nu mă ajuţi!

Fără să spună un cuvănt, Hristoforus l-a urcat pe umeri şi a intrat în apă. În mijlocul vadului copilul devenise foarte greu şi apele porniseră a se umfla. Cu ultimile puteri, Hristoforus ajunge la mal. Atunci copilul i-a spus:

- Eu sunt Hristos, fiul căruţaşului, pe care l-ai ajutat...

Căruţaşul! Aşadar Dumnezeu ajunsese înaintea lui la întâlnire... luase chipul unui căruţaş...

(din tradiţia catolică)

Spunem povestea: cuiva gata să abandoneze un proiect
celui ce îşi pierde speranţa
omului care nu crede în propriile forţe
aceluia ce nu vede că are o mare oportunitate

 

Uşa inimii

Povestea spune că uşa sufletului doar noi o putem deschide

Pictorul terminase tabloul, care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:

–Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra?
Pictorul a răspuns:
–Uşa, la care bate Isus, se deschide numai dinăuntru...

Spunem povestea: misoginilor, şefilor, părinţilor prea aspri, egoiştilor, celor ce nu-şi deschid inima

 

O fărâmă din inima ta

Povestea ne spune că: deşi nu ştim , avem ceva de dăruit fiecărui om, că totdeauna mai este o speranţă, că iubirea vindecă orice, că schimbarea începe cu noi înşine.

Un tânăr monah a întrebat un pustnic înţelept:
–Care este taina înţelegerii cu toţi oamenii?

Bătrânul pustnic l-a privit îndelung, s-a gândit o vreme în tăcere şi i-a răspuns:
–Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale...

–Să dau de pomană?

–Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine...iubire, compasiune, înţelegere...adică o fărâmă din inima ta!

Spunem povestea: unui egoist, unui şef, părinte prea aspru,
cuiva care caută înţelegerea cu cei din jur,
cui vrea să facă bine şi nu ştie cum,

Joomla SEF URLs by Artio