Cerbul

Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea:

–Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultaţi o mărturie a virtuţilor sale.
A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care păşteau de voie mulţime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Şi printre multii cerbi, ce îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinaine şi cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul şi când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a aşezat în faţa mea, să mă apere şi numai ce l-a atins că s-a îmblânzit pe dată. Apoi cerbul privind în ochi pe Sfântul s-a ruşinat şi a fugit în desiş. Am întrebat:
–Spune, părinte cum ai făcut aceasta?

–Aceasta este puterea tainică a smereniei. Când ne smerim faţă de toţi şi toate şi ne vedem cât suntem de păcătoşi, se pogoară din Cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind pe vrăjmaşii noştrii, pe cei care ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, tot răul.

Răbdare şi ascultare

Povestea vorbeşte de: virtuţile tăcerii, puterea smereniei, credinţă.

Se povesteşte că odată un cărturar antiohian a venit la un Părinte zăvorât şi l-a rugat să-l ia ucenic, iar acesta i-a spus:
–De voieşti să te iau ucenic, împarte averea ta la săraci!
El a făcut întocmai şi a venit iară la părintele zăvorât, rugându-l să-l ia ucenic.
–Oare te vei putea păzi să nu vorbeşti?
–Făgăduiesc! a spus el şi acesta a fost singurul cuvânt, vreme de cinci ani.

Pentru că se dusese vestea şi mulţi veneau în munte, pustnicul l-a trimis la o mânăstire să vadă, va vorbi?
Însă ucenicul a păstrat făgăduiala de a tăcea.

Stareţul mânăstirii, vrând să-l încerce, l-a trimis să ducă un mesaj la altă mânăstire, aflată peste râul, care tocmai se revărsase, crezând că se va întoarce să spună: nu pot trece. Şi a trimis şi un alt frate, în urma lui să vadă, cum face.

Cărturarul ucenic, a ajuns la râu, l-a văzut revărsat şi s-a pus în genunchi, la rugăciune. Pe dată a venit un crocodil, care în mod minunat l-a trecut pe malul celălalt. A făcut ce i se poruncise şi s-a întors, trecând râul tot pe spatele crocodilului.

După un timp, stareţul a primit veste de la acea mânăstire:
–Măcar că era mut, îngerul lui Dumnezeu era monahul acela...

Spunem povestea: cui se străduie pentru propria sporire
oricui este preocupat de autocunoaştere
celui ce caută sensul păcii sufleteşti

Uneltele tâmplarului

Povestea vorbeşte despre: necesitatea colaborării, posibilitatea transformării răului în bine, existenţa binelui în orice rău şi invers, perenitatea speranţei, convingerea că binele învinge.

Odată demult, într-un sat mic, trăia un tâmplar. El avea un atelier plin de scule de tâmplărie. Într-o zi pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme...

–Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colţi ascuţiţi, nu se află sub soare! Dinţii lui sfâşie şi el taie tot, ce-i iese în cale...ca un balaur...

–Ce să mai spunem despre rindea, care muşcă fără milă, ca o fiară!
–Dar ciocanul care zdrobeşte totul cu violenţă? Ce spuneţi de el?
–Sau cuiele, subţirele, care străpung şi pătrund în orice cu vârful lor ascuţit. Înţeapă!
–Să nu uităm raşpela, care pileşte, uniformizează, zgârâie totul!

Aşa se tânguiau uneltele tîmplarului şi până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele. Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violenţa faptelor săvârşite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul, ce îl făceau mai erau atât de mici şi ascuţite...Cuiele erau pornite împotriva raşpelei...raşpela împotriva daltei, care despica totul...împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului...

Toţi erau împotriva tuturor...sculele vorbeau foarte mânioase şi în acelaşi timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn.

Deodată uşa s-a deschis şi a intrat tâmplarul.
Îndată s-a făcut linişte deplină.

Meşterul a luat o scândură a măsurat-o şi a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucăţile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul şi la sfârşit a netezit totul cu raşpela şi şmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâşie, rindeaua, care muşcă, ciocanul, care zdrobeşte, cuiele, care înţeapă şi raşpela...tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.

Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele şi le pusese să facă ceva bun şi frumos şi de folos...

Spunem povestea: celui ce nu înţelege cum transformăm răul în bine,
cui refuză colaborarea cu un om contestat,
omului copleşit de răutatea din jur, cuiva disperat,
pentru a demonstra că singura mânie sfântă e cea împotriva ideii de rău.

Joomla SEF URLs by Artio