SFÂNTUL IERARH NIFON
Mitropolitul Ţării Româneşti

(+ 1508)

a. Viaţa

Acest fericit şi prea înţelept ierarh al Bisericii lui Hristos s-a născut prin anii 1435-1440 în Peloponez-Grecia, din părinţi binecredincioşi. După ce învaţă carte, se face călugăr şi se retrage la linişte în Muntele Athos, nevoindu-se în Mănăstirile Cutlumuş, Marea Lavră şi Dionisiu.În anul 1483 a fost ales mitropolit al Tesalonicului, pentru sfinţenia vieţii lui, ca cel mai iscusit călugăr atonit şi păstor devotat de suflete din acea vreme. Aici păstoreşte bine turma cea cuvântătoare trei ani de zile, învăţând pe toţi frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă. În anul 1486 este numit patriarh al Constantinopolului, cea mai înaltă treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă. După ce îndreaptă pe calea cea bună pe mulţi creştini, monahi, preoţi şi dregători şi îndepărtează unele sminteli din Biserica lui Hristos, după doi ani este schimbat din scaunul patriarhal şi se nevoieşte în post şi rugăciune la un schit întemeiat de el.

În jurul anului 1500, Sfântul Ierarh Nifon este adus şi numit mitropolit al Ţării Româneşti de către domnul muntean Radu cel Mare. Timp de cinci ani s-a ostenit mult să călăuzească poporul după învăţătura Sfintei Evanghelii, sfătuind, îndemnând, mustrând şi zidind duhovniceşte pe toţi, de la domn până la credincioşii de rând. Apoi a hotărât în sinod întemeierea a două episcopii noi în oraşele Râmnicu-Vâlcea şi Buzău şi a rânduit peste tot păstori buni, temători de Dumnezeu şi cu multă grijă pentru turmă.

În anul 1505, ivindu-se o gravă neînţelegere între marele ierarh şi domnul muntean, din cauza unei căsătorii nelegitime, Sfântul Nifon s-a retras din scaun şi a plecat din nou în Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu. Simţindu-şi aproape sfârşitul, s-a dus cu ucenicul său la Mănăstirea Dionisiu, ca un necunoscut, şi, după puţin timp, a adormit în Domnul, la anul 1508, 11 august, când se prăznuieşte în calendar.

Între anii 1515-1517, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Ţara Românească şi au stat la Mănăstirea Dealu, iar la 16 august 1517, Sfântul Ierarh Nifon a fost canonizat la Mănăstirea Curtea de Argeş de către Teolipt I, patriarhul Constantinopolului, împreună cu Sinodul Ţării Româneşti şi cu toţi egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfinţirea frumoasei mănăstiri de la Argeş.

În acelaşi an, 1517, moaştele Sfântului Nifon au fost restituite Mănăstirii Dionisiu, restaurată integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Petru Rareş. Drept recunoştinţă, atoniţii dăruiesc capul şi mâna dreaptă a Sfântului Nifon lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Fiind foarte învăţat şi împodobit cu darul cuvântului şi al smereniei, când a intrat fericitul Nifon întâia oară în Muntele Athos, l-au întâmpinat fraţii şi călugării cu multă dragoste, iar arhimandritul Daniil, mai-marele Muntelui, i-a zis:

- O, părinte Nifon, m-am înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească a te vedea mai înainte de moartea mea. Iată, a auzit preabunul Dumnezeu rugăciunea mea. Te rugăm, deci, să înveţi cele de folos pe fraţii adunaţi aici.

- Preacuvioşi părinţi, a răspuns el, nu sunt vrednic să dau doctorii celor sănătoşi, nici doctorilor iscusiţi, căci mai ales eu am trebuinţă de vindecare de la ei.

- Părinte Nifon, i-au răspuns atoniţii, nu se cade să păstrezi dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtăşeşti şi altora, ca să ne folosim cu toţii.

Cerând iertare de la ei, fericitul Nifon şi-a plecat capul în jos şi a început a le grăi cuvinte de mântuire, încât toţi se minunau. Căci era atât de dulce şi înţelept la vorbire, încât cei ce ascultau nu se puteau despărţi de el şi uitau de hrana cea trupească.

2. În anul 1483, murind mitropolitul Tesalonicului, toţi episcopii, clericii şi monahii au ales păstor în loc pe fericitul Nifon de la Dionisiu. Deci, au trimis doi episcopi cu scrisori la Mănăstirea Dionisiu să-l ia pe Sfântul Nifon. Iar el le-a zis:

- Cine sunt eu, leneşul şi păcătosul, să primesc pe grumazul meu cu totul rănit un jug aşa de greu? Eu am venit în locul acesta să mă liniştesc şi să mă sfârşesc: Deci, cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra mea grija atâtor suflete, când abia îmi pot mântui sufletul meu cel păcătos?

- Părinte, au răspuns tesalonicenii, să nu te împotriveşti dumnezeieştii hotărâri, că toţi de obşte, într-un glas, te cer pe tine a le fi păstor.

I-a spus şi egumenul mănăstirii:
- Du-te, cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu să înmulţeşti talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine, căci Domnul mi-a poruncit în noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta !

La urmă, supunându-se poruncii ascultării, a răspuns Sfântul Nifon:
- Părinţilor şi fraţii mei, fie voia Domnului, precum hotărâţi, însă mare primejdie îmi va urma de pretutindeni. De aceea, rugaţi-vă Domnului pentru mine !

3. După trei ani de păstorie a Mitropoliei Tesalonicului şi apoi, alţi patru ani, a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Sfântul Ierarh Nifon a fost chemat de Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, să păstorească mitropolia de la Curtea de Argeş, care i-a zis:

- Mă rog arhieriei tale să vii în Muntenia, să ne înveţi pe noi, că suntem cu totul lipsiţi de învăţătură duhovnicească, de păstori şi învăţători. Aici te vei odihni şi toţi te vom primi cu bucurie. De astăzi te avem povăţuitorul şi păstorul nostru, ca să ne înveţi calea mântuirii şi să se facă orice vei porunci! Sfântul Nifon a răspuns:

- Fiule Radu, îţi laud socoteala cea bună; dar să dea Dumnezeu s-o ţii până la sfârşit. Orice voi face spre îndreptarea voastră, s-o primiţi cu mulţumire. Chiar tu, de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat, căci, atunci când domnul ţării va călca legea şi va defăima sfintele canoane, se face mare cădere multora, pentru că oamenii se pleacă lesne spre lucrul cel rău.

La urmă i-a adăugat:
Tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii tăi şi să pedepseşti pe cei fără rânduială. Să nu cauţi la faţă nici la mare, nici la mic şi să faci judecată dreaptă, care este de la Dumnezeu.

4. Păstorind Biserica şi poporul binecredincios al Ţării Româneşti timp de cinci ani, în anul 1505, Sfântul Ierarh Nifon a plecat din nou la iubita lui linişte şi smerenie din Muntele Athos, din cauza fărădelegii făcute de domnul muntean, căsătorind pe sora lui cu un boier moldovean ce-şi lăsase femeia şi copiii. Înainte de plecare a zis cu amărăciune către domnul muntean:

- Să ştii că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Şi-a vărsat preasfântul Său sânge, ca s-o cureţe de tot păcatul şi s-o sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă prin lucrarea dumnezeieştilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele. Nu voiesc pentru nevoile mele nici bani, nici haine, nici vreo cinste nu cer de la tine. Eu am fost rânduit de Domnul ca să cert pe cei fărădelege şi nu vreau să fiu părtaş la a ta fărădelege, pentru că nici o lege nu mă lasă. Eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veţi muri în fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi nenumărate rele vor veni peste voi. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi în viaţă!

Iar către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, pe care îl iubea foarte mult, a zis:
- Văd, fiul meu, că mare pedeapsă va veni peste locul acesta şi vei fi în primejdie şi tu cu tot neamul tău. Dar Preamilostivul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat. Nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci şi la mare cinste te vei ridica şi se va vesti numele tău în toate părţile. Dar să-ţi aduci aminte de mine, părintele tău duhovnicesc. Iar eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, îl voi ruga pentru tine.

Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. La fel a făcut cu tot clerul şi poporul iubitor de Hristos. Căci i-a adunat pe toţi în biserică, le-a dat cel de pe urmă cuvânt de învăţătură, i-a binecuvântat cu lacrimi în ochi şi, luându-şi ucenicii săi, Macarie şi Ioasaf, a plecat spre Sfântul Munte.

5. Fiind rânduit cu paza Mănăstirii Dionisiu, Sfântul Nifon a mers cu un călugăr bătrân şi duhovnicesc, anume Petronie, în afara zidurilor ei. La miezul nopţii s-a deşteptat bătrânul să se roage şi, nu departe de el, a văzut pe Sfântul Nifon stând la rugăciune cu ochii şi mâinile înălţate la cer, învăluit într-o lumină divină care se ridica până sus şi strălucea în jurul lui. Bătrânul Petronie a căzut de spaimă la pământ, iar dimineaţa s-a dus în taină la mănăstire şi i-a spus egumenului. Acesta i-a răspuns:

- Părinte Petronie, aceasta dovedeşte curăţenia desăvârşită a bărbatului şi ne arată că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te să nu spui această vedenie nimănui, ca să nu audă el şi să se ducă de la noi, fugind de laudă, căci ne vom păgubi de un om ca acesta pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.

6. Fiind în Mănăstirea Vatopedu, Sfântul Nifon cunoştea cu duhul că ucenicul său Macarie dorea să mărturisească pe Hristos şi să ia cununa muceniciei. De aceea, ştiind că aceasta este după voia lui Dumnezeu, i-a zis ucenicului:

- Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că după dorinţa ta te vei învrednici să primeşti cununa muceniciei şi te vei bucura împreună cu mucenicii şi cuvioşii!

Apoi, petrecându-l pe cale, l-a binecuvântat cu Sfânta Cruce şi l-a sărutat. Ajungând Macarie în Tesalonic, a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos în faţa turcilor ce ocupaseră oraşul şi toate ţările din Balcani şi, după ce a fost închis şi bătut, i s-a tăiat capul. Cunoscând cu duhul ziua când ucenicul şi-a dat viaţa pentru Hristos, Sfântul Nifon a zis către ucenicul său Ioasaf:

- Să ştii, fiule, că astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, şi merge să se bucure în ceruri !

7. După puţin timp, Sfântul Nifon Patriarhul şi-a luat ucenicul şi au plecat în taină de la Vatopedu la Dionisiu, mănăstirea sa din tinereţe, fără a fi cunoscut şi a spune cuiva cine este. După obiceiul acestei mănăstiri, fiecare monah nou venit trebuia să facă un timp ascultare la catâri şi să aducă cu ei lemne din pădure. Sfântul Nifon a făcut această ascultare cu smerenie şi dragoste până când l-a descoperit Dumnezeu întregii obşti în chip minunat.

Noaptea i s-a arătat în vedenie Sfântul Ioan Botezătorul, patronul Mănăstirii Dionisiu, egumenului acestei obşti şi i-a poruncit:

- Adună toată frăţimea şi ieşiţi întru întâmpinarea patriarhului Nifon, că-i ajunge atâta smerenie ce a arătat-o ca un simplu monah, ca să nu vă păgubiţi mai mult !

Deşteptându-se, egumenul a bătut toaca, a adunat toată obştea şi le-a spus tuturor că monahul necunoscut care face ascultare la catâri este Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Apoi, când patriarhul se întorcea de la pădure ca un argat, cu catârii încărcaţi cu lemne de foc, în faţa porţilor de intrare, clopotele mănăstirii au început să sune singure, iar părinţii toţi l-au întâmpinat cu mare cinste, cu făclii şi cu tămâieri. După ce toţi i-au făcut metanii şi i-au sărutat sfintele lui mâini, egumenul i-a zis:

- O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea sfinţiei tale; ajunge suferinţa desăvârşită pe care ai îndurat-o de bunăvoie; ajunge atâta smerenie care ai arătat-o, neştiindu-te noi, nepricepuţii!

Iar Sfântul Nifon, cu multe lacrimi, le-a zis:

- Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc mântuitor de suflet, că eu am cerut de la El să mă izbăvesc cu grijile lumii şi să fiu miluit în ziua cea mare a judecăţii. Că dacă nu ne vom lepăda de părinţi, de fraţi, de rudenii şi de toată mândria acestei lumi, după cum ne-a poruncit Hristos, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui.

8. Odată, venind corabia mănăstirii cu hrană, iar marea fiind cuprinsă de furtună, Sfântul Nifon a intrat în corabie şi odată a încetat furtuna. Altă dată, fraţii i-au cerut să se roage pentru ei ca să călătorească fără primejdie pe mare şi să aducă cele de nevoie mănăstirii. Iar el le-a zis:

- Dacă nu vă veţi lenevi de rânduiala şi rugăciunea voastră şi dacă nu veţi grăi deşertăciuni şi cuvinte necuviincioase, atunci vă va ajuta Domnul şi vă va feri de toată întâmplarea cea rea.

Apoi, rugându-se în genunchi pe un fier din corabie, le-a spus monahilor:

- Fraţilor, puneţi acest fier la loc curat şi când veţi fi în primejdie de înecare, să atârnaţi acest fier în mare şi veţi călători fără primejdie.

9. Ajungând Sfântul Nifon la vârsta de 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a adunat toată obştea, a cerut iertare de la ei şi le-a poruncit să păzească cu mare grijă rânduielile vieţii monahiceşti, nevoindu-se cu toată silinţa pentru dobândirea împărăţiei cereşti. Apoi le-a zis:

- Fraţii mei, cereţi de la smerenia mea orice cerere duhovnicească voiţi, mai înainte de a-mi da duhul în mâinile Domnului! Iar monahii i-au răspuns:

- Voim să ne dai în scris dumnezeieştile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri, ca să ia dezlegare de păcate. Atunci le-a lăsat o rugăciune pentru dezlegarea celor adormiţi. Apoi, trimiţând pe ucenicul său Ioasaf la Constantinopol, ca să-l mărturisească pe Hristos şi să ia cununa muceniciei, Sfântul Ierarh Nifon şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 11 august 1508, fiind plâns de toţi călugării Muntelui Athos.

După ce au făcut la Dionisiu priveghere de toată noaptea, a doua zi au sărutat toţi sfintele sale moaşte şi le-au îngropat cu mare cinste şi plângere în cimitirul mănăstirii.

10. A întrebat oarecare frate pe Fericitul Nifon, zicând:
- Spune-mi, părinte, cuvânt de folos, cum să mă mântuiesc? Şi a răspuns stareţul, zicând:

- Dacă voieşti, fiule, în mijlocul oamenilor a locui, aceasta eşti dator a păzi: a nu prihăni nicidecum pe cineva, a nu osândi, a nu ocărî, a nu te întărâta, a nu defăima, nici a te socoti pe sineţi ca şi cum vreun lucru bun ai făcut cândva, şi a te păzi de a zice: „Cutare bine petrece, iar cutare întru neînfrânare", că aceasta este aceea, adică „nu judecaţi"; ci pe toţi cu deopotrivă ochi, cu o punere înainte, cu un gând şi cu proastă inima vezi-i; şi-i primeşte pe toţi ca pe Hristos. Să nu pui urechea ta lângă omul ce cleveteşte, nici să te îndulceşti cu unul ca acesta, ci cu tăcere multă ţine-ţi gura ta, zăbavnic fiind la grăire şi grabnic la rugăciune, şi să nu prihăneşti cândva pe cel ce cleveteşte, nici pe altul oarecare ce lucrează fărădelege, ci de-a pururea caută la ale tale greşeli, şi prihăneşte-te pe sineţi şi defaimă-te în fiecare zi.

- Aceasta, părinte, a nevoitorilor celor desăvârşiţi este! a zis fratele. Şi a zis fericitul:.

- Fiule, tinereţea, dacă are smerenie, destul este ei. Că nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr, fără numai curăţie şi smerenie. Deci tu, fiule, fii blând şi paşnic, îndurat şi milostiv, şi ţine-te pe sineţi dedesubtul tuturor oamenilor şi vei fi întru adevăr sălăşluindu-te cu Dumnezeu; şi nevoieşte-te şi de a nu năluci cu mintea cum că ai ajuns la măsurile cutărui sfânt, ci grăieşte-ţi ţie însuţi de-a pururea aşa: «Suflete, cunoşti că întru păcate am covârşit şi pe draci, iar vreun lucru bun încă n-am făcut pentru Dumnezeu; şi vai nouă, smeritule, ce vom face în ziua Judecăţii?»

Şi fie-ţi rugăciunea ta, fiule, în toată vremea vieţii tale ca a unui păcătos, zicând în fiecare clipă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; şi aceea, adică: «Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul». Zi şi graiul acesta totdeauna: «Doamne, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău».

Cunoaşte încă şi aceasta, că niciodată să nu te mulţumeşti cu lucrurile cele bune ale tale, nici a cuteza spre dânsele, că nu ştii de sunt plăcute lui Dumnezeu sau neplăcute. Pentru aceasta, cutează mai vârtos spre Dumnezeu şi spre puterea Lui, ca nişte ţărână nefolositoare socotindu-te pe sineţi, şi de aici este îndreptarea".

11. Zis-a iarăşi fratele:

- Părinte, cum poate omul să biruiască toată ispita ce-i vine lui asupra de la vrăjmaşul? Răspuns-a stareţul:

- Fiule, orice fel de ispită de ţi-ar veni ţie asupra, tăcerea este biruinţa ei şi smerenia şi a zice: «Blagosloveşte, Părinte»; şi toate lucrurile celui smerit cugetător cunoscute sunt la Dumnezeu şi lăudate de îngerii Lui, iar tuturor dracilor de spaimă şi înfricoşate. Deci tu, fiule, fă-te smerit cu inima şi zdrobit foarte, ca să dorească Duhul Sfânt a Se sălăşlui întru tine, şi să-ţi dea ţie putere de a goni de la tine toată grija lumească.

12. Întrebat-a iarăşi:

- Oare precum acum s-au înmulţit sfinţii întru toată lumea, aşa şi la sfârşitul veacului? Zis-a lui fericitul:

- Fiule, până la sfârşitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului Dumnezeu; aşijderea nici satanei slujitor. Însă în zilele cele mai de apoi, câţi întru adevăr vor sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pe sineşi cu bună isteţime despre oameni, şi nu va fi întru dânşii de a săvârşi semne şi minuni precum în zilele de acum, ci pe cale lucrătoare şi măsurată vor călători cu smerenie, şi mai mari decât Părinţii cei purtători de semne se vor afla întru împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că atunci nimeni nu va fi în ochii lor ca să facă semne, ca dintr-o pricină ca aceasta, de a doua oară aţintindu-se oamenii foarte cu osârdie să se ducă către nevoinţă.

Că vor fi cei ce împodobesc scaunele preoţiei întru toată lumea cu totul neiscusiţi, neştiind ştiinţă de faptă bună; aşijderea încă şi cei mai mari ai monahilor vor fi, căci se vor birui cu totul de lăcomie de pântece toţi, şi de mărirea deşartă, şi vor fi mai vârtos sminteală oamenilor, şi nu pildă.

Pentru aceasta mai vârtos va fi nebăgată în seamă fapta bună, căci atunci iubirea de arginţi va împăraţi. Şi vai monahilor celor ce sunt bogaţi cu aur ! Că ocară vor fi aceştia lui Dumnezeu, şi nu vor vedea faţa Domnului Celui Viu. Monahul sau mireanul care îşi dă aurul său cu dobândă, de nu se va depărta de o lăcomie ca aceasta, întru adâncul tartarului se va afunda, că nu vrea să le aducă pe dânsele roadă lui Dumnezeu prin facerea de bine a săracilor. Pentru aceasta, fiule, precum mai-nainte am zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai mulţi se vor prăpăstui întru lăţimea căii late şi largi, rătăcindu-se.

13. Întrebat-a iarăşi fratele:

- Spune-mi mie, părinte, cum unii îşi necăjesc trupurile lor prin înfrânare, şi patimile împărătesc întru dânşii - mânia, vrajba, pomenirea de rău, zavistia, şi, cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi zgârcenia -, iar alţii din cei îmbunătăţiţi, şi mănâncă, şi beau vin, şi nici un lucru al păcatului nu se află întru dânşii? Ce oare este aceasta? Cuviosul a zis:

- Precum mi se pare, fiule, că cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, din gura lor pătimesc; că cel ce nu are păzire gurii sale totdeauna, măcar tot anul de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, dacă diavolul te zădărăşte pe tine spre iuţime, tu să nu grăieşti, şi ai biruit patima. Iarăşi spre zavistie de te duce pe tine vrăjmaşul, tu să nu cleveteşti, şi cu totul ai biruit pe vicleanul, că rodul zavistiei clevetirea este.

Dacă te va înfoca pe tine bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura ta spre vorbire de muiere, nici la mâncare şi la băutură prea mult să intri, şi l-ai biruit pe dânsul; şi, luând vreun lemn mic, bate-te pe sineţi, şi durerea goneşte războiul. Că de folos îţi este ţie ca unul din mădularele tale să îl pierzi, şi nu tot trupul să se arunce în focul gheenei. Dacă vierul şi porcul sălbatic vor porni pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te putoarea lor.

Dacă te va ocărî pe tine cineva sau te va osândi sau te va jigni, şi tu smereşte-ţi gândul tău şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un păcătos. Şi adu-ţi aminte că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni păcătoşi, şi cu trestia capul I-a fost bătut; şi atunci socoteşte-te pe sineţi nevrednic de a trăi.

Iar pentru cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau, cunoaşte, fiule, că aceia ostaşi viteji sunt, care au călcat capetele păcatului; că acum sunt domni şi stăpânitori, fiindcă au luat darurile nepătimirii de la Dumnezeu, că mai întâi înfrânându-se şi nevoindu-se au dobândit scopul pe care îl doreau. Însă sunt şi cei ce fac pe aceasta, iar apoi, iarăşi liniştindu-se, pe cele ale înfrânării le lucrează, împlinind pe urmă în chilie prin nemâncare pe acele ce au lipsit înaintea oamenilor.

14. În anul 1512, potrivit proorociei sale, Neagoe Basarab, ucenicul său, ajunge domn al Ţării Româneşti. În anul 1515, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Muntenia, la Mănăstirea Dealu, unde au stat doi ani de zile şi au fost aşezate de evlaviosul domn într-un chivot de argint mare, donat de el. În anul 1517, la 16 august, Sfântul Nifon a fost canonizat ca sfânt la Mănăstirea Curtea de Argeş de patriarhul ecumenic Teolipt cu tot sinodul. Aceasta a fost prima canonizare de sfinţi cunoscută în ţara noastră.

Apoi, sfintele sale moaşte au fost trimise cu mare cinste la Mănăstirea Dionisiu, unde se află şi astăzi.

Drept recunoştinţă, obştea de la Dionisiu a dat în dar voievodului Neagoe Basarab capul şi mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nifon, care au stat la Mănăstirea Curtea de Argeş, iar din anul 1949 se păstrează în Catedrala Mitropoliei din Craiova.

Sfinte Ierarhe Nifon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Joomla SEF URLs by Artio