CUVIOSUL IEREMIA VALAHUL
(ROMÂNUL)

(1556-1625)

Cuviosul Ieremia, numit din botez Ioan, s-a născut la 29 iunie 1556, într-un sat din centrul Moldovei, anume Sasca, judeţul Suceava, dintr-o familie ortodoxă cu şapte copii. Părinţii săi, Stoica şi Margareta lui Bărbat, i-au dat o bună creştere în dreapta credinţă, în rugăciune, în milostenie şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Îi deştepta totodată şi râvna pentru viaţa înaltă, călugărească. Odată, pe când tânărul Ioan lucra la câmp cu tatăl său, acesta i-a zis: „Fiule, vezi păsările acelea care zboară? Tot aşa zboară în rai şi sufletele călugărilor buni!"

Ajuns la vârsta de 19 ani, Ioan părăseşte casa părintească şi lucrează puţin timp în Alba Iulia. Aici află că un medic din Italia, anume Pietro Giacomo, care tratase pe principele Transilvaniei, şi la întoarcere în ţara lui căuta un însoţitor. Prin pronia lui Dumnezeu, tânărul Ioan îl însoţeşte pe acel medic până în oraşul Bari-Italia. Era prin anul 1575. Rămânând singur, sărac şi străin, nu ştia unde să se ducă. Deci, rugându-se cu multe lacrimi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, a fost îndemnat să se retragă la o mănăstire de călugări capucini, numită „a Sfântului Efrem". Aici a fost primit şi apoi călugărit, primind numele de „Ieremia Valahul", adică „Românul".

Neştiind carte, dar fiind foarte milostiv şi iubitor de străini, a fost rânduit multă vreme la infirmierie cu îngrijirea bolnavilor. El întrecea pe toţi ceilalţi din mănăstire cu tăria credinţei, cu smerenia, cu blândeţea, cu rugăciunea, cu desăvârşita lepădare de cele pământeşti, cu iubirea aproapelui şi îngrijirea bolnavilor. Pentru aceste mari virtuţi şi mai ales pentru smerenia şi sfinţenia vieţii sale, s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni cu care vindeca mulţi bolnavi. Rugăciunea lui obişnuită pentru cei bolnavi era aceasta: „Puterea lui Dumnezeu-Tatăl, înţelepciunea lui Dumnezeu-Fiul şi harul Duhului Sfânt să te izbăvească de tot răul !" Cu această rugăciune făcea multe vindecări şi mângâia pe cei care erau în suferinţă.

Iată câteva din faptele minunate săvârşite de Cuviosul Ieremia. Odată a izgonit din grădina mănăstirii viermii care mâncau varza, numai prin rugăciune şi prin stropirea cu agheasmă. Altădată a vindecat o copilă bolnavă de vărsat, rostind obişnuita lui rugăciune şi făcând semnul Sfintei Cruci pe capul ei, iar în anul 1616 a vindecat un copil de lepră şi pe tatăl lui, greu bolnav.

Părintele Ieremia avea chipul luminat de o permanentă bucurie cerească, pe care o transmitea tuturor celor care veneau la dânsul. Apoi era foarte milostiv. Când pleca din mănăstire, lua cu el tot ce găsea de mâncare şi ducea la cei lipsiţi, care îi ieşeau în cale. Uneori îl întrebau fraţii: „Ce faci cu acestea, părinte Ieremia?", Iar el răspundea cu blândeţe: „Săracii, săracii ! Noi am mâncat, ei însă n-au ce mânca!" Alteori îndemna pe cei ce veneau la el: „Fiţi milostivi ! Faceţi binele cu inima deschisă ! Hristos a venit din cer pe pământ din iubire, ca să ne miluiască pe toţi ! Să miluim şi noi pe cei din jurul nostru !"

Astfel, Cuviosul Ieremia avea un suflet devotat milosteniei, jertfirii pentru aproapele, îngrijirii celor suferinzi - virtuţi specifice în mare parte monahilor români. Prin milostenie şi smerenie îi întrecea pe toţi din mănăstire, chiar şi pe cei mai învăţaţi; căci zice Domnul: Milă voiesc, iar nu jertfă ! De aceea se spunea între fraţi: „Să ai milostenia Cuviosului Ieremia Românul!" Cu dragostea şi rugăciunea lui, Cuviosul Ieremia vindeca mulţi bolnavi, alina multe inimi zdrobite şi întărea pe toţi în credinţă şi nădejde. Căci unde intra el, intra şi bucuria Duhului Sfânt. De aceea, toţi bolnavii de la infirmierie doreau să fie îngrijiţi mai ales de el; toţi săracii doreau să fie miluiţi de el; toţi credincioşii din partea locului îl căutau cu credinţă şi doreau să asculte sfatul lui. Şi aceasta, pentru că era plin de dragostea lui Dumnezeu, avea inimă milostivă, era dulce la cuvânt şi cu totul dezlipit de cele pământeşti. Deşi nu era hirotonit preot şi se afla în ascultările cele mai de jos, pentru smerenia şi dragostea lui, era cel mai cinstit şi căutat din mănăstire.

Ori de câte ori auzea că cineva este bolnav sau întristat, îl cerceta cu seninătate, îi ducea ceva milostenie şi aşa îi alunga durerea şi întristarea inimii. Iar când unii îl întrebau cum reuşeşte să facă acestea, el le răspundea: „Milostenia le drege pe toate!"

Faima vindecărilor miraculoase şi multa sa milă pentru săraci şi suferinzi l-au făcut pe Cuviosul Ieremia vestit în tot ţinutul Neapole. Mulţi bolnavi îl chemau în casele lor ca să le aline durerile şi, datorită rugăciunilor lui, se făceau sănătoşi. Era destul numai să audă că cineva în vreun sat este bolnav şi de îndată lua ceva de mâncare şi se ducea în casa bolnavului. După ce se ruga pentru el şi-i făcea cruce pe cap, îi dădea pâine sau fructe să mănânce, zicând: „Ia, frate, şi mănâncă. O să-ţi facă bine, că sunt binecuvântate !"

Cuviosul Ieremia era un călugăr al rugăciunii. Mai ales noaptea, când toţi dormeau, se ruga singur în locuri retrase, până suna clopotul de biserică. Iar de la slujbele bisericii, pe cât putea nu lipsea niciodată, oricât ar fi fost de ocupat şi obosit. Uneori zicea fraţilor din mănăstire: „Noi avem de toate şi nu ducem lipsă de nimic, nici nu ne apasă necazurile vieţii. De aceea suntem datori să ne rugăm pentru sărmani, pentru suferinzi, pentru toţi care au încredere în noi şi care cer cu râvnă şi credinţă să ne rugăm pentru ei!"

Odată, pe când mergea la biserică şi era singur, a văzut pe diavolul în chip de om, stând la uşa de intrare. „Ce faci aici ?" l-a întrebat cuviosul. „Aştept călugării care întârzie la rugăciune, să-i ispitesc şi să-i adorm în timpul Liturghiei !" Apoi îndată s-a făcut nevăzut, căci ştie vrăjmaşul câtă putere are rugăciunea şi mai ales Sfânta Liturghie. Întrucât Cuviosul Ieremia nu ştia carte, iubea cel mai mult două rugăciuni: „Tatăl nostru" şi „Bucură-te, Marie, ceea ce eşti plină de dar...", pe care le repeta mereu la ascultare, cu atenţie şi evlavie.

În primăvara anului 1625, pe când Cuviosul Ieremia avea 69 de ani, din care 47 în călugărie, a fost chemat de un bolnav într-o localitate îndepărtată. Pe cale, fiind frig, s-a îmbolnăvit de aprindere la plămâni. Simţindu-şi sfârşitul aproape, şi-a cerut iertare de la toţi, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi, dându-şi sufletul cu pace, a rostit ultimele cuvinte: „Mor bucuros, în ascultare şi dragoste !"

Aşa a trăit şi aşa s-a săvârşit din viaţă, în ţară străină, acest mare călugăr moldovean, fiind întru totul plin de smerenie, de răbdare, de trăire îngerească şi de nemuritoare iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Nu ştia nici a citi, nici a scrie. Nu ştia bine nici limba ţării care l-a găzduit. Dar ştia să se roage simplu şi cu inima curată. Ştia să trăiască frumos, în sărăcie de cele pământeşti, dar plin de pacea duhului şi de bucuria celor cereşti. De aceea s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al cunoaşterii celor viitoare. Credinţa lui simplă şi curată, smerenia, milostenia şi dumnezeiasca iubire, virtuţi atât de obişnuite în rândul monahilor şi credincioşilor noştri l-au făcut pe Cuviosul Ieremia „Românul" sfânt şi nemuritor. Căci sfinţii nu au pe pământ nici ţară, nici frontiere. Ei sunt universali, comuni şi nemuritori pentru toată lumea prin sfinţenia vieţii lor şi prin umbrirea harului Duhului Sfânt. Şi, întrucât sfinţii sunt canonizaţi şi cinstiţi ca sfinţi mai întâi de popor, apoi de Biserică, la fel şi Cuviosul Ieremia Românul, a fost cinstit ca sfânt încă din viaţă de către toţi credincioşii din partea locului. Apoi, după trei ani de la moartea sa, a fost trecut în rândul fericiţilor.

La 30 octombrie 1983, Biserica Apuseană l-a canonizat oficial, trecându-l în rândul sfinţilor. El rămâne însă un sfânt român, un sfânt ortodox după suflet şi fapte. Un sfânt al tuturor creştinilor iubitori de Hristos din trecut şi prezent, odrăslit din acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Joomla SEF URLs by Artio