CUVIOŞII PATAPIE ŞI NICANDRU
Sihaştri din Muntele Ceahlău
(secolele XVII-XVIII)

Aceşti doi sihaştri s-au nevoit în partea de nord-vest a Muntelui Ceahlău, ajungând vestiţi în satele de pe Valea Bistriţei. Schimonahul Patapie era cu metania din Mănăstirea Cerebuc, iar ieroschimonahul Nicandru din Mănăstirea Pionul.

Deci, râvnind fericiţilor sihaştri ce se linişteau în jurul muntelui şi fiind întăriţi cu darul lui Hristos, s-au retras în pădurile nepătrunse din jurul Ceahlăului. Cuviosul Patapie şi-a făcut un mic bordei de lemn pe marginea unui pârâu şi acolo s-a nevoit cu ucenicul său peste 20 de ani, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Nevoinţa lui era foarte aspră: post îndelungat, citirea zilnică a Psaltirii, metanii şi priveghere de noapte. Pentru smerenia inimii lui ajunsese vestit rugător pentru cei suferinzi, dintre care nu puţini se vindecau cu rugăciunile lui.

Cuviosul Nicandru şi-a avut chilia într-o mică poiană, puţin mai sus de Mănăstirea Durău, unde s-a nevoit singur mulţi ani de zile. Apoi a ajuns vestit taumaturg pentru cei bolnavi de prin sate, încât mulţi urcau în munte la chilia lui şi se vindecau. Căci îi punea să postească desăvârşit până la trei zile, îi mărturisea, le citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi, cu darul lui Hristos, se întorceau sănătoşi la casele lor. Acest cuvios era şi duhovnic vestit pentru sihaştrii din Muntele Ceahlău şi pentru toţi care ajungeau la chilia lui. Însuşi Cuviosul Patapie era unul din ucenicii lui.

Aşa nevoindu-se ieroschimonahul Nicandru şi schimonahul Patapie şi mult sporind în dragostea lui Dumnezeu, s-au mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XVIII. Numele lor sunt legate până astăzi de toponimia locului: „Pârâul lui Patapie", „Pârâul lui Nicandru", „Poiana lui Nicandru" sau, în grai popular, „Padina lui Nicandru".

Joomla SEF URLs by Artio