MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
al Moldovei şi Sucevei
(1768-1846)

a. Viaţa

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o jumătate de secol (1792-1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.

Mitropolitul Veniamin s-a născut la 20 decembrie, 1768, în satul Roşieşti-Fălciu, din părinţi credincioşi de bun neam - Grigorie Costachi şi Maria Cantacuzino. Din cei cinci fraţi, patru au îmbrăţişat viaţa călugărească. Cel dintâi, Matei, a fost mare postelnic. Al doilea frate, Constantin, s-a făcut călugăr, primind numele de Chesarie. Al treilea copil, Vasile, a ajuns vestit mitropolit al Moldovei. Al patrulea, schimonahia Elisabeta, a fost stareţă în Mănăstirea Agapia 32 de ani. Ultimul frate, Şerban, a fost consilier al mitropolitului Veniamin, călugărindu-se cu numele de Sofronie.

De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul 1788 este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.

În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani.

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.

La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.

În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mănăstirea Socola, primul seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase mănăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar şi statorniceşte să se facă botezul copiilor prin scufundare, iar nu prin turnare, cum greşit se făcea până atunci în unele părţi.

În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi. Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.

Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, făcute de el şi de „dascălii" de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi istorică.

Între anii 1808-1812, mitropolitul Veniamin se retrage din scaun la Mănăstirea Neamţ, unde traduce şi tipăreşte Vieţile Sfinţilor. Apoi se reîntoar- ce iarăşi la păstoriţii săi. În anul 1821, din cauza răscoalei eteriste, trăieşte un timp la Colincăuţi, peste Prut. Iar în ianuarie, 1842, după 50 de ani de rodnică slujire arhierească, se retrage definitiv la Mănăstirea Slatina, unde îşi continuă viaţa de rugăciune şi vasta activitate de traducător, pentru hrana duhovnicească a poporului nostru binecredincios.

La 18 decembrie, 1846, mitropolitul Veniamin Costachi se mută din viaţa aceasta în vârstă de 78 de ani şi este înmormântat ca simplu monah la Mănăstirea Slatina. După încă patruzeci de ani, la 30 decembrie, 1886, osemintele marelui ierarh s-au strămutat la Iaşi şi s-au aşezat în catedrala ctitorită de el şi terminată de mitropolitul Iosif Naniescu.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Prima grijă a mitropolitului Veniamin Costachi după ce ajunge episcop la Roman (1796) a fost aceea de a întări disciplina în parohii şi a ridica viaţa morală a preoţilor din eparhia sa. În acest scop, dă o Carte Pastorală către preoţi, compusă din opt puncte, prin care cere deplină dragoste faţă de Hristos, sârguinţă pentru cele bisericeşti şi multă grijă pentru mântuirea credincioşilor.

  2. Ajungând mitropolit la Iaşi (1803), prima grijă a marelui ierarh a fost aceea de a înfiinţa un seminar pentru formarea unui cler luminat în Moldova. Astfel, în acelaşi an, a fondat primul seminar din ţară, în chiliile Mănăstirii Socola din marginea oraşului, seminar care a dat generaţii întregi de preoţi învăţaţi, dascăli şi ierarhi aleşi.

  3. Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului 1-a îndemnat să înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:
    - Seminarul de la Mănăstirea Socola, în anul 1803;
    - Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;
    - Şcoala pentru maici din Mănăstirea Agapia, în 1805;
    - Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în anul 1828;
    - Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;
    - Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;
    - Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;
    - Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.

  4. În lunga sa păstorie, mitropolitul Veniamin ctitoreşte din nou şi sfinţeşte zeci de biserici mănăstireşti şi numeroase biserici parohiale la sate şi oraşe. Dintre bisericile mănăstireşti ctitorite cu ajutorul lui se pot aminti: biserica Mănăstirii Văratec, biserica Mănăstirii Sihăstria, biserica Mănăstirii Vorona, Mănăstirea Horaiţa, Schitul Durău, Rarău şi altele. Însă, cea mai mare ctitorie a sa, pe lângă cele amintite, a fost Catedrala mitropolitană din Iaşi, fondată în 1833, dar rămasă neterminată în timpul vieţii sale.

  5. Pentru întărirea disciplinei în mănăstiri, mitropolitul Veniamin a dat noi aşezăminte mănăstireşti, a rânduit stareţi din cei mai duhovniceşti, a adus la şcolile înfiinţate de el dascăli buni şi a mărit cele două tipografii de la Iaşi şi Mănăstirea Neamţ. În aceste două tiparniţe s-au tipărit pentru folosul şi luminarea poporului, până la mutarea din viaţă a mitropolitului, peste o sută treizeci de titluri de cărţi bisericeşti şi de învăţătură duhovnicească. Prefeţele acestor cărţi sunt adevărate epistole ziditoare de suflet.

  6. Astfel, aşa învăţa mitropolitul Veniamin despre importanţa „Vieţilor Sfinţilor" pentru mântuirea sufletului:
    - Nu ar greşi cineva, nici ar fi departe de adevăr, dacă ar numi cărţile ce cuprind Vieţile Sfinţilor, pe cele douăsprezece luni ale anului, rai împodobit cu tot felul de pomi, cu frumoase şi dulci şi de viaţă făcătoare roade, grădină cu tot felul de ierburi mirositoare şi de toată boala şi neputinţa tămăduitoare.

  7. Zicea iarăşi:
    - Precum pomii şi ierburile mirositoare îndulcesc simţurile, veselesc ochii, desfătează gustul, fac vesel sufletul privitorului, tot aşa şi cărţile cu Vieţile Sfinţilor îmbărbătează pe cel deznădăjduit, mângâie pe cel necăjit, pe cel păcătos îl întoarce la pocăinţă, pe cel împietrit la inimă îl moaie şi umilinţă îi dăruiesc; pe cel rătăcit îl întoarce, pe cel neplecat îl pleacă, simţirile sufletului cele pline de amărăciunea păcatului le îndulcesc, iar pe om, din vechi îl fac nou, din mort, viu; din somnul nesimţirii şi al lenevirii îl deşteaptă; către lucrarea faptelor bune îl pornesc; către urmarea sfinţilor îl aprind şi către calea ce duce la Împărăţia cerurilor îl povăţuiesc.

  8. Zicea şi acestea marele ierarh:
    - Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă strălucirii stelelor. Că, precum stelele sunt aşezate şi întărite pe cer şi luminează toate cele de sub cer - pământul îl strălucesc, marea o luminează, pe cei ce înoată cu corăbiile îi îndreptează - al căror nume deşi nu-l ştim pentru mulţimea lor, însă de frumuseţea strălucirii lor ne minunăm, în acelaşi chip este şi strălucirea vieţilor sfinţilor. Pe suflet îl strălucesc, pe minte o luminează, iar pe trup cu aşezare bună şi liniştită îl întocmesc.

  9. Spunea iarăşi mitropolitul Veniamin:
    - Precum „stea de stea se deosebeşte în slavă", tot aşa şi vieţile sfinţilor, una pe alta întrece cu strălucirea şi cu slava, cu frumuseţea, cu starea şi cu deosebirea.

  10. Iar împotriva celor ce nu citesc sfintele cărţi, după cuvântul Fericitului Simeon Metafrast, zicea:
    - Deopotrivă este răul şi a grăi cele necuviincioase şi a tăcea pe cele ce sunt cinstite şi folositoare. Că, precum cele necinstite şi cele greşite vatămă minţile ascultătorilor, tot aşa, cel ce tace lucrurile cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe creştini de folos.

  11. Apoi adăuga şi aceste cuvinte:
    - Nu vă scumpiţi la cele ce sunt pentru folosul sufletului, pentru îmbrăcă- mintea, pentru podoaba şi pentru hrana lui. Că, precum se hrăneşte trupul acesta stricător şi muritor din bucatele cele stricăcioase, aşa se hrăneşte şi sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, cu istoriile cele sfinte şi cu vieţile sfinţilor.

  12. Precum trupul, nemâncând bucatele cele potrivite lui, după o vreme nu mai poate fi viu, ci moare, aşa şi sufletul care nu se hrăneşte cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, cu Vieţile Sfinţilor şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi viu nicidecum, ci este mort.

  13. Alteori, iarăşi învăţa poporul, zicând:
    - O, omule, când tu nu pofteşti, nici îţi este drag să citeşti cuvintele cele învăţătoare de fapte bune, sufletul tău nu se smereşte, nu se umileşte, nu se căieşte de păcatele sale. Când tu nu te părăseşti de răutăţi, când nu cercetezi bolnavii, nu miluieşti pe săracul cu ce-ţi dă mâna, nu iubeşti pe aproapele ca pe sineţi, ci zavistuieşti sporirea lui şi, în loc de milă, răpeşti cele ale săracului, atunci sufletul tău este mort cu totul despre faptele bune, care prin citirea dumnezeieştilor Scripturi se lucrează şi cresc şi se adaugă.

  14. Iar pe cei leneşi la citirea sfintelor cărţi îi îndemna, zicând:
    - Pentru aceasta vă rugăm şi vă îndemnăm, îmbrăţişaţi Vieţile Sfinţilor şi le citiţi; nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori. Nu ziceţi că le-am citit o dată sau de două ori şi ne este destul, „că mântuirea sufletului este întru mult sfat", zice Ecleziastul.

  15. Apoi zicea:
    - Dacă veţi citi de multe ori Vieţile Sfinţilor cu dreaptă credinţă, cu evlavie şi cu luare-aminte, sufletul vostru se va deştepta către urmarea celor bune, mintea se va lumina, iar ochii se vor face două râuri sau două izvoare de lacrimi. Atunci veţi cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea, facerea de bine către aproapele. Atunci veţi cunoaşte câtă dragoste au arătat sfinţii către Dumnezeu, Ziditorul nostru, încât unii şi trupurile lor şi le-au dat spre munci pentru dragostea Lui, iar alţii cu post şi cu toată pătimirea şi le-au topit.

  16. Mitropolitul Veniamin adăugă şi aceste cuvinte:
    - Banii pe care îi cheltuiţi rău la jocul de cărţi, la petreceri şi la alte lucruri nefolositoare şi de suflet pierzătoare - pentru care, o, ce greu veţi fi întrebaţi în ziua judecăţii! - daţi-i la cumpărarea cărţilor şi veţi avea plată de la Dumnezeu şi laudă că nu i-aţi cheltuit rău. Iar vremea pe care o cheltuiţi la jocul de cărţi şi la alte deşertăciuni, cheltuiţi-o întru fapta cea bună a citirii cărţilor Sfinţilor Părinţi şi veţi scăpa de mulţimea vorbelor deşarte pe care le vorbiţi, pentru care multă osândă veţi avea înaintea înfricoşatului Judecător, care zice că pentru tot cuvântul deşert vor da oamenii socoteală în ziua judecăţii.

  17. Pentru aceasta - continuă mitropolitul Veniamin - vă rugăm şi vă poftim şi vă îndemnăm ca, părăsindu-vă de nişte lucruri nefolositoare şi de suflet pierzătoare ca acestea, prin citirea Vieţilor Sfinţilor să vă apucaţi de lucrarea faptelor bune şi către râvna şi urmarea sfinţilor să vă întindeţi, ca împreună cu dânşii să vă sălăşluiţi întru Împărăţia cerurilor.

  18. Zicea iarăşi către fiii săi duhovniceşti:
    - Decât toate câte se cuvin şi ajută către luminarea, către deşteptarea şi îndemnarea spre lucrarea faptelor bune, prin care se pricinuieşte omului mântuirea şi suirea privirii spre cele înalte, mai de nevoie este citirea dumne- zeieştilor Scripturi cele de Dumnezeu insuflate, o, prea iubite cititorule.

  19. Zise şi acestea:
    - Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint cu foc lămurit, haine aurite, care din lâna cea prea albă a Mielului lui Dumnezeu Celui ce ridică pătatele lumii s-au ţesut; piei gândite ale cortului mărturiei, care însufleţesc firea noastră cea omorâtă prin călcarea dumnezeieştilor porunci, care ne zidesc, ne îmbracă şi ne împodobesc ca pe un cort sfânt şi biserică sfinţită, spre sălăşluirea în noi a nemărginitului Dumnezeu.

  20. Iar despre greutatea răspunderii arhiereşti, acestea zicea smeritul păstor al turmei lui Hristos:
    - Deci, am cunoscut cum că vremurile de acum sunt iuţi, lucrurile potriv- nice, viaţa omului scurtă, păcatele multe, moartea se apropie, funia vieţii din zi în zi se tot strânge la stejar, muncile iadului multe şi groaznice şi nesfârşite, focul gheenei arzător şi cumplit, tartarul atât de rece, cât şi diavolul se cutremură de dânsul, muncitorii nemilostivi şi Judecătorul prea drept.
    Lângă acestea, aducându-mi aminte cum că nici ca Iacov acela nu sunt puternic a prăvăli piatra de pe gura fântânii şi a-mi adăpa oile turmei mele celei cuvântătoare; nici ca lui Moise nu mi s-a prefăcut toiagul în şarpe; nici apa în sânge nu am prefăcut-o, spre încredinţarea trimiterii pentru a scoate pe noul Israel din păcat şi către Împărăţia cerurilor a-l povăţui; ci aşa prost, vai mie, cu care suflet şi cu care inimă, eu, cel fără de minte, am îndrăznit a lua asupra mea slujba aceasta, pe care o am primit?

  21. Altădată iarăşi se mărturisea mitropolitul Veniamin:
    - Vai mie, cum am îndrăznit eu îndrăzneţul şi m-am împovărat cu o sarcină atât de grea? Dar, oare, luat-am şi eu vreo descoperire ca să primesc asupră-mi o slujbă ca aceasta atât de mare? Auzit-am şi eu ca Moise: Vino şi te voi trimite pe tine! (Ieşire, 3, 10). Socotitu-mi-am mai întâi nevrednicia mea? Zis-am că sunt amorţit la glas şi zăbavnic la limbă pentru prostimea şi neînvăţătura mea? Zis-am: Nu sunt vrednic, Doamne, ca Moise, atunci? Rugatu-m-am ca acela: Rogu-mă Ţie, Doamne, pune pe altul care va fi vrednic a fi trimişi (leş. 4, 13). Ah, foarte am greşit, ticălosul, şi m-am amăgit şi am urmat sfaturilor omeneşti şi nu mi-am deschis ochiul minţii ca să văd şi să-mi măsor neputinţa mea!

  22. La urmă adăuga şi acestea:
    - Arhieria Legii Noi este mai presus decât porunca Legii Vechi. Că acolo era ieşirea cea din Egipt, aici fugirea de păcat; acolo izbăvirea de tirania lui Faraon, aici izbăvirea sufletelor de silnicia diavolului.

  23. Atât de mult preţuia marele mitropolit cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, încât le recomanda tuturor zicând:
    - Precum pâinea este, decât toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, aşa este şi cartea aceasta a Sfântului Ioan Sinaitul, celui ce pofteşte mântuirea sa, mai de nevoie decât toate celelalte cărţi părinteşti. Şi precum luna pe stele, aşa şi aceasta pe celelalte le covârşeşte. Şi precum decât celelalte simţuri ale omului vederea este mai lucrătoare, aşa şi cartea asta este mai lucrătoare decât acelea la mântuirea omului. Fiindcă aceasta spune toate preasfintele voi ale lui Dumnezeu, decât altele mult mai minunate şi mai luminate.

  24. Scara Sfântului Ioan, continuă bunul păstor, este nu numai monahilor, ci şi mirenilor preabun îndreptar şi canon, care povăţuieşte pe toţi cu de-a- mănuntul către cele cuviincioase. Prin învăţăturile ei cele înţelepte, ea aduce pe cei ce o citesc pe dânsa către umilinţă şi către plânsul cel curăţitor de toate întinăciunile cele trupeşti şi sufleteşti. Nu este cu putinţă a povesti limba omenească, după vrednicie, darurile cele minunate ale acestei cărţi, cu care răsplăteşte pe cititorii şi îndrăgitorii ei.

  25. Apoi adăuga şi cuvintele acestea:
    - Primiţi cartea aceasta cu dragoste, o, iubiţi cititori, şi citiţi-o des şi cu luare-aminte, că, negreşit, ea este oarecare toiag al lui Moise, prin care veţi putea desface marea vieţii acesteia celei mult învăluite şi a patimilor celor învifo- rătoare, şi fără de primejdie o veţi trece, iar pe faraon cel gândit, adică pe diavolul, întru dânsa îl veţi vedea cufundat, ca şi Israel cel de demult pe egipteni.

  26. Iarăşi zicea:
    - Cartea aceasta este mană care îndulceşte simţurile sufletului celui amărât de patimile şi de valurile vieţii acesteia. Este liman care izbăveşte pe cei ce scapă la citirea ei, îi slobozeşte de cufundarea în păcatele cele mult înconjurătoare şi îi face pe dânşii să înoate fără de primejdie prin apele vieţii acesteia celei mult tulburate.

  27. Zicea iarăşi:
    - Scara Sfântului Ioan Sinaitul este scara aceea pe care a văzut-o Iacov cel de demult, al cărei capăt ajunge până la cer - întru care Dumnezeu este întărit - şi pe care îngerii se pogoară ca nişte duhuri slujitoare pentru cei ce vor să moştenească mântuirea, iar sufletele cele ce se mântuiesc printr-însa, se suie şi Dumnezeu le primeşte şi întru Împărăţia Sa le sălăşluieşte.

  28. La urmă, adăuga mitropolitul Veniamin:
    - Cel ce însetează de mântuirea sa, să alerge la râul acesta prea dulce şi cu adevărat se va prea îndulci şi prea se va veseli. Că pornirile râului acestuia cu adevărat veselesc cetatea lui Dumnezeu, adică pe sufletele credincioşilor, şi luminat strigă, chemându-i pe dânşii: „Veniţi, apropiaţi-vă toţi cei ce doriţi să vă săturaţi din roadele Mele cele pricinuitoare de viaţă veşnică".

  29. Iar despre rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel învăţa mitropolitul Veniamin pe fiii săi duhovniceşti:
    - În tot chipul ne-am silit a le tălmăci bine şi după firea limbii noastre, spre mai lesne-înţelegerea cititorului, ştiind că unii din cititorii cei de pe la ţară se află cam slabi spre citire şi cam grei la înţelegere. Ca nu din pricina aceasta, a neînţelegerii, să rămână ceva din cele cuviincioase ale slujbei necitit sau necântat şi să greşească înaintea lui Dumnezeu sau înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau înaintea sfântului căruia îi cântă slujba şi în loc de binecuvântare şi de iertarea păcatelor pentru osteneală, urgie şi blestem să-şi tragă asupra sa pentru neştiinţă şi greşeală.

  30. Zicea iarăşi bunul păstor:
    - Pe cât de cu osârdie, cu dragoste şi cu evlavie cântă cineva lui Dumnezeu sau Născătoarei de Dumnezeu sau sfântului, cu înţelegere şi cu dreaptă credinţă, pe atât se mulţumeşte şi Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare şi sfinţii care se roagă şi milostivesc pe Dumnezeu asupra lui să-i dăruiască iertare păcatelor.

  31. Apoi adăuga şi acestea;
    - Ceea ce place lui Dumnezeu, place şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor Lui. Iar ceea ce place Sfinţilor Lui, place şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, place şi lui Dumnezeu.

  32. Iar pentru folosul tipicului zicea:
    - Tipicul şi umbletul vi-1 pun în buna rânduiala, cum să umblaţi în Biserica lui Dumnezeu cu cucernicie şi evlavie, cum să vă purtaţi întru cele sfinte, cum să citiţi cu luare-aminte şi cu osârdie cuvintele Sfinţilor Părinţi în urechile ascultătorilor, ca şi pe sinevă să vă folosiţi şi pe ascultători pe calea mântuirii să-i povăţuiţi.

  33. Tipicul, spunea mitropolitul Veniamin, vă va învăţa cu câtă osârdie să vă aflaţi către sfintele slujbe ale lui Dumnezeu, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui, pe care se cade să o aibă fiecare creştin. Cu cât mai mult preoţii şi diaconii care sunt datori a fi lumină şi a se face model şi pildă de fapte bune enoriaşilor lor!

  34. Dacă aşa vă veţi sârgui, adăuga mitropolitul, a citi tipicul şi învăţăturile lui a le cunoaşte, dacă vă veţi deprinde şi vă veţi obişnui întru învăţăturile lui şi slujbele sfinţilor bine le veţi orândui, dacă veţi fi sârguincioşi către cele dumnezeieşti şi veţi fi iubitori de bunele rânduieli ale slujbelor sfinţilor, ale ceremoniilor bisericeşti şi vieţuirii celei plăcute, moştenitori Împărăţiei cerurilor vă veţi face. Că acesta este şi scopul tălmăcirii tipicului.

  35. Pentru folosul citirii Sfintelor Scripturi, aşa învăţa marele mitropolit:
    - Ce este mai dulce sau ce este mai veselitor în viaţă, decât a se apropia omul cu mintea de Dumnezeu şi a vorbi împreună cu El, printr-o aleasă şi netulburată cugetare la citirea dumnezeieştilor cuvinte? Acestea ştiindu-le Proorocul şi împăratul David, zicea: Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai dulci decât mierea şi fagurul (Ps. 18, 11 şi 118, 103).

  36. Alteori îndemna părinteşte pe toţi, zicând:
    - Îndeletniciţi-vă ziua şi noaptea întru citirea Sfintelor Scripturi şi veţi fi cu adevărat ca sadul lângă izvoarele apelor, aducând la bună vreme rodul vieţii şi frunzele îmbunătăţitelor voastre fapte nu vor cădea (Ps. 1,3).

  37. Iar despre importanţa Ceaslovului învăţa, zicând:
    - Nu ar fi greşit cineva, nici departe de adevăr ar fi stat, de ar fi numit cartea aceasta sfeşnic de aur cu şapte făclii, după vedenia Proorocului Zaharia, că pe cele şapte Laude ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe le închipuieşte, nici de ar fi numit-o cer. Că, precum cerul cuprinde în sine pe stele şi pe cele şapte planete, tot aşa Ceaslovul, pe cele şapte Laude şi pe mulţimea sfinţilor ce se cuprind în cele douăsprezece luni.

  38. Zicea iarăşi înţeleptul părinte al Moldovei:
    - Cuprindeţi laudele acestea cu suflet voios, iubitorilor de Hristos creştini, fără de lene dându-le lui Dumnezeu în toate zilele, gândind la patimile Domnului care se cuprind într-însele, aşteptând cu bună nădejde ziua venirii lui Hristos la judecată. Că va veni având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Şi credeţi, fără îndoială, că veţi lua plata ostenelilor voastre.

  39. Pentru folosul învăţăturii iarăşi zicea:
    - Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât necuvântătoarele vietăţi.

  40. Spunea mitropolitul Veniamin şi acestea:
    - Omul, fiind înzestrat de Dumnezeu cu talentul de fiinţă cuvântătoare, cu minte primitoare de ştiinţă şi neîndeletnicindu-se în învăţătura nici unui fel de ştiinţă sau meşteşug, nu se poate socoti vrednic de altă numire, decât de slugă vicleană şi leneşă. Nici de altă răsplătire vrednic, decât a se arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este veşnică plângere şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

  41. Iar pentru părinţii care nu-şi dau copiii la învăţătură, zicea:
    - Ucigaşi de fii, cu adevărat, se pot socoti părinţii cei ce nu se îngrijesc să dea nici un fel de învăţătură fiilor lor. Ba încă şi mai răi decât aceia, după cum adevereşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Că ucigaşii de fii numai trupul îl despart de suflet, iar cei ce nu dau bună creştere şi învăţătură fiilor lor, şi pe trup îl despart de suflet, şi pe suflet de Dumnezeu". Vai, deci, şi amar vouă, părinţilor, în lumea aceasta, dar mai vai şi mai amar în ceea ce va să fie!

  42. Fiecare ştiinţă sau meşteşug se câştigă prin teorie şi praxis (practică). Aceasta întocmai urmează şi la învăţătura creştinească. Ca să fie cineva desăvârşit creştin trebuie mai întâi să aibă teoria credinţei, adică să ştie dumnezeiasca Scriptură şi învăţătură. Apoi să aibă praxis, adică să aibă faptele credinţei, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 20).

  43. Adăuga apoi şi aceste cuvinte:
    - Biserica, în veacurile de mai înainte, atât se îngrijea pentru învăţătura credinţei, încât, de la treapta arhiereilor, tot clerul, până şi anagnoştii, se însărcinau să catehizeze poporul. Aveau încă şi diaconiţe rânduite pentru catehizarea femeilor. La început şi slujba Liturghiei se săvârşea după ce se propovăduia îndelung poporului învăţătura credinţei.

  44. În zilele de acum, continua mitropolitul Veniamin, împuţinându-se învăţătura credinţei, prea lesne a putut să se împuţineze şi credinţa. Deci, împuţinându-se credinţa, neapărat s-au împuţinat şi semnele ei, încât mărturiile Sfintelor Scripturi pentru semnele şi minunile ce se făceau mai înainte, ca nişte basme se par astăzi celor ce umblă întru întunericul neştiinţei şi a necunoştinţei dumnezeieştilor Scripturi. Iar cele puţine şi foarte rare minuni, care încă urmează acum, le socotesc ca de la întâmplare.

  45. Apoi se întrebă cu amărăciune venerabilul mitropolit:
    - Cine în ziua de astăzi se îndeletniceşte cu citirea Sfintelor Scripturi, ca să poată cunoaşte ce este Dumnezeu, ce este lumea şi ce este omul? Care părinte se sârguieşte a întemeia în inima fiilor săi cunoştinţa de Dumnezeu, învăţătura dogmelor credinţei şi poruncile Legii?
    Cu adevărat foarte puţini sunt unii ca aceştia şi, adevărul grăind, mai tot tineretul veacului acestuia, lipsit de toată ştiinţa creştineştilor învăţături, s-a abătut la netrebnice îndeletniciri, la basme şi la tot felul de zădărnicii, din care izvorăsc toată călcarea de lege şi nebăgarea de seamă a poruncilor. Nişte îndeletniciri ca acestea prea lesne au putut răsturna, în multe părţi ale Europei, turnul credinţei, a cărui temelie n-a fost aşezată pe fundamentul dogmelor ortodoxe.

  46. Dar şi ortodocşilor, adăugă mitropolitul, nu puţină rătăcire pricinuiesc. Că prin acestea, mândrindu-se fiecare a se socoti pe sine filosof şi învăţat, nu îngăduie mai mult a fi povăţuit de frâul credinţei, pentru că îl opreşte de a-şi săvârşi voile inimii sale. Ci îşi năluceşte lui singur de la sine dreptăţi şi legi.

  47. Zis-a iarăşi bunul păstor:
    - Socotind eu nevrednicul că, luând pe umeri sarcina arhipăstoriei ţării acesteia, de nu mă voi sârgui a îndepărta pe cuvântătoarea mea „turmă" de la nişte căderi ca acestea, mai înfricoşat mă va mustra Dreptul Judecător pentru aceasta, decât pentru înseşi păcatele mele, m-am sârguit, şi prin îndemnare, dar şi prin însăşi a mea osteneală şi cheltuială, de am tălmăcit şi am tipărit cărţi cu tot felul de învăţături povăţuitoare la adevărata cunoştinţă şi dătătoare de mult folos sufletesc.

  48. Iar pentru folosul cărţilor, zicea marele ierarh:
    - Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se _ vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire.

  49. Apoi îndemna pe cititori, zicând:
    - Fiţi, iubiţilor, cu luare-aminte la citirea acestei cărţi24, ca nu toată trecând-o cu ochii, în minte să nu rămână nimic sau foarte puţin din cele ce aţi citit. Pe această carte de mare folos pricinuitoare v-o pun astăzi înainte, iubiţilor patrioţi, şi vă rog să o primiţi ca pe o împlinire a unora din datoriile mele către cuvântătoarea mea turmă.

  50. Iar despre felul cum trebuie,să se citească sfintele cărţi, astfel învăţa:
    - Mintea este întocmai ca şi stomacul. Şi după cum multa mâncare aduce nemistuire, iar după o vreme ajunge stomacul să nu poată mistui nimic, asemenea este şi mintea. Când cineva o încarcă cu multă citire, îndată ce a închis cartea, a uitat tot ce a citit. Iar după o vreme ajunge mintea cu totul nelucrătoare şi uită şi cele ce a ştiut mai înainte.
    Aşadar, cel ce voieşte a se folosi din citire trebuie neapărat să urmeze dieta aceasta. Adică, după ce va citi în linişte, cu bună luare-aminte, o încheiere a unei pricini, să închidă cartea şi să se întrebe pe sine ce a citit. Şi toate acelea repetându-le în gândul său, să urmeze iarăşi înainte, cât va socoti că îi poate mistui mintea. În acest chip se foloseşte cu adevărat, că, toate aşternându-se cu bună rânduială în mintea sa, oricând poate împărtăşi şi pe alţii din cunoştinţele sale. Apoi şi mintea sa se face bine lucrătoare, ţinând în bună stare pe toate câte a auzit sau a citit.

  51. Zicea mitropolitul Veniamin către păstorii săi:
    - Fiilor, rugaţi-vă şi pentru mine, ca cel ce totdeauna mai mult cinstesc folosul de obşte decât răsuflarea ce-mi ţine viaţa. Că pe toate puterile trupeşti şi duhovniceşti în armonie, ca pe nişte strune, le am întinse, pe care oricând le vor mişca degetele obştii sunt gata a face sunetul glasului ce este plăcut dragostei tuturor.

  52. Altădată iarăşi îi îndemna:
    - Primiţi cu dragoste osârdia mea, iubiţilor, dimpreună cu citirea acestei cărticele, care la vedere deşi se arată mică, dar luând aminte înţelegerile noimelor ei cele înalte, dimpreună urmaţi şi pocăinţei celui smerit, care cu toată inima se pocăieşte şi cu amar plânge şi se căieşte de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.

  53. Zicea iarăşi:
    - Bateţi neîncetat la uşa milostivirii lui Dumnezeu, până ce vă va milui şi se va închipui Hristos cu sfintele Lui patimi în inimile voastre. Nu pierdeţi vremea în zadar, pe care Dumnezeu v-o dă spre pocăinţă, aşteptând întoarcerea voastră. Pentru ca nu cumva, după cea prea multă şi îndelungă răbdare a Lui, să sosească şi judecata, şi nu va fi atunci Cel ce izbăveşte.

  54. Apoi adăuga şi aceasta:
    - Lepădaţi tot vicleşugul, pizma şi răutatea din inimile voastre şi toată necurăţia, zavistia şi hula din sufletele voastre şi vă va primi Dumnezeu întru pocăinţă. Fiţi blânzi, cucernici, cu evlavie către cele sfinte, iubitori de Dumnezeu, iubitori de fraţi şi veţi petrece întru această viaţă zile fericite, iar la sfârşitul vieţii voastre veţi merge acolo cu bune nădejdi de mântuire. Iubiţilor, fiţi osârduitori spre toată fapta bună întru această puţină viaţă şi pentru mine vă rugaţi, că sunt al dragostei voastre de amândouă fericirile rugător.

  55. Zicea şi acestea:
    - Sfinţitele Scripturi să nu vă rămână a le citi totdeauna. Ci, mai ales să vă îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul folositor. Mai mult, pe fii şi pe toată tinerimea să-i povăţuiţi spre toată fapta bună, spre toate învăţăturile cele sănătoase, de Dumnezeu plăcute şi folositoare, după datoria pe care o aveţi, că pentru aceşti tineri aveţi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu.

  56. Apoi adaug, zicând:
    - Staţi întru toată fapta bună şi fiţi aşteptând cu bună nădejde ziua venirii lui Hristos la judecată. Că va veni, având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, precum Însuşi făgăduieşte.

  57. Despre săvârşirea slujbelor în limba românească zicea:
    - Să vă miraţi de negrăita înţelepciune a Ziditorului întregii făpturi, cum din nimic pe toate le-a adus întru a fi. Precum şi pe a noastră limbă, atât de împresurată de multe altele, a ridicat-o la atâta înălţime şi vrednicie, încât să binevoiască a ne învrednici să-i aducem printr-însa doxologii, cereri şi mulţumiri, închinându-ne Sfintei Treimi întru o fiinţă, Părintelui şi Fiului şi Sfântului Duh.

  58. În prefaţa „Penticostarului" spunea mitropolitul Veniamin aceste cuvinte pline de bucurie duhovnicească:
    - O, carte aurită! Tu, ivindu-te, risipeşti toată întristarea sufletelor şi Biserica lui Dumnezeu se umple de lumină şi de strălucire. Tu, arătându-te, izgoneşti toată posomorârea feţelor ce se pricinuieşte din întristarea inimilor celor apăsate de lacrimi şi de amărăciune. Tu pe toţi credincioşii îi chemi, ca de obşte să se veselească. Tu, de obşte, tuturor le dai bune nădejdi de mântuire. Tu chemi şi pe drepţi şi pe păcătoşi şi pe cei ce s-au înfrânat şi au postit şi pe cei ce s-au lenevit şi nu au postit, ca toţi împreună să se bucure şi să se veselească.

  59. Spunea păstorul cel bun şi aceste îndemnuri părinteşti:
    - Veniţi să ne bucurăm de Domnul, Care ne ţine şi ne hrăneşte şi ne dă toate bunătăţile şi rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre, şi ca un bun şi iubitor de oameni nu ne pedepseşte. Ci, totdeauna îndelung rabdă, aşteptând pocăinţa să ne ierte, să ne îmbrăţişeze şi să ne facă părtaşi nu numai Învierii, ci şi Împărăţiei Sale.

  60. Zicea iarăşi:
    - Să nu ne lenevim, trecându-ne vremea în zadar, pe care Dumnezeu ne-o dă spre pocăinţă. Ci în tot minutul să fim cu grijă că vine, vine ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, când fiecare va primi plata sa precum a lucrat în viaţă.

  61. Ceaslovul, zicea mitropolitul Veniamin, este cartea rugăciunilor celor mai trebuincioase, care hrănesc sufletul cu cele mai mângâietoare şi pline de umilinţă sfinte rugăciuni, cu care sufletele cele evlavioase, încet aprinzându-se către Dumnezeu, strigă cu Proorocul: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne!

  62. În prefaţa Hronografului zicea iarăşi bunul păstor al Moldovei:
    - Având eu sarcina arhipăstoriei şi a purtării de grijă pentru păşunea oilor celor cuvântătoare, am pus tot felul de silinţă, şi însumi, şi prin alţii, a se tălmăci cuvântul lui Dumnezeu din felurite limbi şi cărţi îmbrăţişate de maica noastră, dreptmăritoarea Biserică a Răsăritului, spre folosul şi mântuirea binecredinciosului popor al neamului românesc.

  63. Zicea iarăşi:
    - De două ajutoare morale mai întâi avem trebuinţă, spre a putea ajunge către mântuire. Adică de cunoştinţă şi de credinţă. Şi precum credinţa învie prin fapte bune, căci altfel este moartă, de asemenea, cunoştinţa, care naşte pe credinţă, se capătă şi se desăvârşeşte prin învăţătura dumnezeieştilor Scripturi. Pentru aceasta şi Mântuitorul, trimiţând pe apostolii Săi în lume, le-a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile, predicându-le Evanghelia Mea şi apoi îi botezaţi (Marcu 16, 15).

  64. În prefaţa „Istoriei bisericeşti", zicea marele ierarh:
    - Numai Biserica a putut face din fiare fii ai lui Israel, popor ales şi bineplăcut, sârguincios lucrător al pământului, supus credincios domnitorului, părinte duios al familiei, mădular râvnitor al statului şi, cu un cuvânt, cetăţean folositor al societăţii.

  65. Apoi continua, zicând:
    - Citind Istoria bisericească, va vedea fiecare că azilul ştiinţelor şi al literaturii în timpul prigonirilor barbare a fost Biserica. Şi, ca să zic aşa, lumina înţelepciunii s-a păstrat cu sfinţenie în focul tainelor altarului. Iar păzitorii preţiosului depozit al culturii au fost clericii, învăţătorii fireşti ai moralei.

  66. Zicea iarăşi:
    - Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, al patriei şi al omenirii, nu va pieri cetatea noastră.

  67. Altădată zicea cu durere mitropolitul Veniamin: 
    - De vom alerga cu Ieremia pe căile Ierusalimului căutând, nu vom afla pe acela care să facă judecată şi să cerce credinţa. Pentru că, de la cel mai mic până la cel mare, toţi au făcut fărădelegi; de la preot şi până la profetul mincinos, care voieşte a vindeca sfărâmarea poporului cu graiuri mincinoase, zicând: Pace! când pacea îi lipseşte cu totul, chiar din inima lui. Ce vom zice pentru astfel de paravaţi (trădători) ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, care au părăsit izvorul apei celei vii şi şi-au săpat lor fântâni necurate, ce se surpă şi nu ţin?
    - Fiii veacului acestuia, temându-se de moarte, doresc viaţa, ca să îmbrăţişeze lumea pierzării şi să înoate în oceanul patimilor lor. Dar cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi - zice Ieremia Proorocul - ca să plâng poporul acesta şi pe cei răniţi ai săi, ziua şi noaptea? (Ier. 1, 16).

  68. Spunea marele ierarh şi acestea:
    - Numai un trai ce ar urmări scopuri creştineşti, folositoare lumii, se poate numi viaţă. Altfel trupul nostru, în care sta îngrămădită spuza patimilor, nu poate fi pentru om decât o închisoare în al cărei întuneric stau harurile lui cele dumnezeieşti.

  69. Zise iarăşi mitropolitul Veniamin:
    - Iubiţii mei fii şi fraţi! Dacă adevărata glorie, adevărata mărire stă numai în virtute, apoi pentru a fi bărbaţi mari şi pentru a împăraţi peste lume şi peste eonii (mai marii) ei, nu avem trebuinţă de tronuri, nu avem nevoie de diademe, nu avem lipsă de sceptre, fără numai a lucra în via Domnului bunătatea şi a face dreptate. Apoi, uniţi prin dragostea evanghelică, să umblăm într-un gând în casa lui Dumnezeu, cugetând ziua şi noaptea la Legea Domnului.

  70. Apoi continua, zicând:
    - În Legea Domnului să punem voia noastră, ca, aşa în nevoie, să putem zice cu Iezechiel: Adu-ţi aminte de noi, o, Dumnezeule, că am umblat înaintea Ta întru adevăr şi cu inima binevoitoare am făcut cele bune întru ochii Tăi (Plângeri 5,1). Iată mijlocul prin care să putem vieţui, nu îndelung, dar cu nemurire, ori în ce poziţie şi stare ne-am afla.

  71. Zicea iarăşi:
    - Nimic nu este, iubiţilor, mai mare, mai puternic, mai strălucit, mai folositor sub soare şi totodată mai uşor de dobândit decât bunurile virtuţii. Prin virtute şi prin credinţă, nu prin arme şi putere lumească, sfinţii toţi au biruit cumplitele împărăţii ale întunericului şi au întemeiat împărăţia Evangheliei.

  72. După cincizeci de ani de jertfă, de osteneală şi de rodnică slujire arhierească în Biserica lui Hristos (1792-1842), mitropolitul Veniamin Costachi s-a retras la Mănăstirea Slatina, unde a mai trăit încă patru ani ca simplu monah, traducând în continuare cărţi folositoare de suflet din limba greacă veche, pentru luminarea poporului nostru ortodox.

  73. Mişcat de harul Duhului Sfânt, „smeritul părinte duhovnicesc al Moldovei", înainte de obştescul său sfârşit, îşi împarte prin testament toată agoniseala sa la mănăstire şi la săraci, adresând tuturor cele mai de pe urmă cuvinte de obştească iertare şi binecuvântare:
    - Las, iert şi binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe toţi fraţii mei creştini şi pe înşişi cei ce mă urăsc şi pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce au întins curse în calea mea şi chiar pe cei ce mi-au făcut vreun rău văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acelora, ci cu îndurarea Sa să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu.

  74. Iar pentru înmormântarea sa, marele ierarh Veniamin Costachi scrie în acelaşi testament:
    - Însărcinez pe fiul meu Meletie ca, pentru dragostea Domnului, înmormântarea să mi se facă după povăţuirea ce i-am dat, numai cu părinţii din mănăstire, din afară de sfânta biserică, fără arhierei, simplu şi fără zadarnice pompe şi cheltuieli....

     

    CARTE PASTORALĂ
    DATĂ ÎN EPARHIA ROMANULUI

    (Probabil, la anul 1796)

    Veniamin, cu mila lui Dumnezeu, Smerit Episcop Romanului

    „De când Dumnezeiasca Pronie au binevoit de ne-au încredinţat dregătoria păstoriei celei duhovniceşti, scopul nostru au fost şi este buna chivernisire a Bisericilor, mântuirea oilor celor cuvântătoare şi râvna pentru cuviincioasa petrecere a preoţilor Domnului.

    Drept aceasta, iată, preote, ţi-am pus înainte aceste ponturi cum ţi se cade să petreci, pre care te îndatoresc să le citeşti adeseori, şi ceea ce te învaţă să păzeşti întocmai neapărat.

    a. Dator eşti, o, preote, ca unul ce ai primit asupra ta Darul Preasfântului Duh şi te-ai pus învăţător norodului, să nu-ţi fie petrecerea ca celor de obşte, ci să fii ferit şi păzit de toată prihana care aduce scandal şi defăimare cinului tău, (adică) de beţie, care este începătura tuturor răutăţilor, de zavistie, de mândrie, de gâlcevi, de judecăţi, de sudălmi, de cuvinte deşarte, de jurământuri drepte ori nedrepte şi de a ieşi martor împotriva cuiva. Şi să fii curat atât la cele din lăuntru ale tale, cum şi pe dinafară, grijit la haine, spălat şi pieptănat, ca, cu toate faptele şi urmările tale, să fii pildă celor ce privesc la tine, că obiceiu au supuşii a urma întru toate povăţuitorul lor.

    b. Să aibi purtare de grijă pentru Biserica la care eşti orânduit slujitoriu, ca să fie grijită şi împodobită cu cele trebuincioase, atât înăuntru, cărţi, veşminte, icoane, sfinte vase, cristelniţă pentru Sfântul Botez, în care să se poată afunda pruncul cu lesnire în trei afundări, iar nu în turnări sau în alt chip cum şi pe dinafară iarăşi să fie bine acoperită şi îngrădită împrejur; iară când va fi lipsită de ceva, o dată şi de două ori, să îndemni pe ctitori sau pe poporani ca să împlinească cele trebuincioase. Iară, neurmând sfatul tău, să arăţi la protopopul ţinutului, ca după învăţătura ce va lua de la noi să urmeze.

    c. Când vei avea să slujeşti dumnezeiasca Liturghie, să posteşti cu o zi mai înainte, să te dezbraci de toate grijile lumeşti, întru acea vreme să te împaci cu toţi din toată inima ta şi aşa să săvârşeşti Jertfa cea fără de sânge, ca să fie bine primită în Sfântul Jertfelnic cel mai presus de Ceruri.

    d. Sfântul Agneţ vreau să-l păzeşti şi să-l grijeşti ca să nu umezească şi să mucezească, cerându-l la vreme şi uscându-l cu mare rânduială, cum şi potrivirea Sfintelor Taine prea cu luare aminte să fie, ca nu fieştecum să se săvârşească şi să rămâie cât de puţin cusur, cu neorânduială.

    e. Pe poporanii tăi să-i sfătuieşti cele duhovniceşti şi să-i îndemni ca să meargă la Biserică în toate Duminicile şi sărbătorile şi să se spovedească fieşte care de patru ori pe an sau măcar o dată şi care vor fi vrednici să se şi împărtăşească. Aşijderea şi pe casnicii tăi să-i înveţi frica lui Dumnezeu, cu îndeletnicire la rugăciuni, a păzi curăţenia, a fi cinstiţi şi ascultători, ferindu-se de adunări necuviincioase, ca să ia şi alţii pildă bună în casa ta.

    f. Să te sileşti în tot chipul ca să dejghini (îndepărtezi) dintre poporani vrăjile, farmecile, descântecele, băierile şi altele asemenea acestora, care le fac cei mai mulţi prin casele lor, căci aceste sunt lucruri păgâneşti şi neplăcute lui Dumnezeu. Ci de va fi bolnav cineva dintre poporani, să cheme preotul să se roage pentru dânsul, după învăţătura Apostolului ce zice: Că rugăciunea credinţei va mântui pre cel bolnav (Iac. 5, 15).

    g. Să nu fii volnic a cununa, ori slobod, ori rob, fără de pecetluit cu pecetea noastră, nici a te ridica din satul acela unde te afli şi a merge aiurea, sau a sluji la altă Biserică fără ştirea şi blagoslovenia noastră, căci îndrăznind vei fi supus supt grele canoane.

    h. De te va supăra cineva, să nu-i răspunzi cu sudălmi şi ocări, ci să arăţi la protopopul ţinutului şi se va înţălepţi supărătorul tău. Sau când vei avea pricină de gâlceava, nu eşti slobod a merge la judecată politicească, căci dregătorii politiceşti nu pot să te judece pre tine, fiind preot.
    Ci, când vei avea vreo supărare de judecată, tot la protopopul vei merge de-ţi vei cere dreptate. Şi când protopopul nu te va putea odihni, să fii îndatorit a veni la noi, ca să te punem la cale. Însă te fereşte să nu fii tu începătorul pricinii, că apoi vei fi supus canonisirii.

    Aceste mai sus arătate, ce ţi s-au pus ca o oglindă înainte, priveşte-le, o, preote, şi de vei păzi întocmai neapărat, bine să ştii că vei câştiga dragoste şi evlavie de la oameni, cinstea şi ajutorul lor vei dobândi. Arhiereul se va bucura de tine şi te va iubi ca pre un împreună slujitor al Tainelor lui Dumnezeu, carele, aşa să te întărească Domnul Dumnezeu, a le păzi neapărat, cu iubirea Lui de oameni în veci. Amin".

 

Joomla SEF URLs by Artio